Beagle-ul salvat de Facebook

Articolul a fost vizualizat de 2,609 ori

Intenţionat am amânat momentul acestei povestioare. Am vrut să mă detaşez puţin de acea zi încărcată emoţional, dar frumoasă. 

Dis-de-dimineaţă mă prezint la job. Mă instalez şi constat că n-am ţigări: grav, foarte grav. Dau să ies din redacţie, deschid uşa şi sunt întâmpinat de doi ochi plânşi, acompaniaţi de două urechi lăsate până aproape de podea. Deşi sunt singur în uşă şi nu mai e nimeni pe hol, mă trezesc exclamând cu voce tare: “Frumuseţeee! Ce cauţi tu aici?!”. Beagle-ul se uită apoi şi mai insistent la mine, dă uşor din coadă. Mă mai uit o dată şi văd că nu are nicio zgardă, în schimb e murdar şi i se cam văd costiţele. Ajunge să-i spun o singură dată “Ia treci înăuntru” şi se conformează.

Bella, în dimineaţa în care am găsit-o, şi la o săptămână după aceea

Bella, în dimineaţa în care am găsit-o, şi la o săptămână după aceea

Un mic dejun “atletic”

Fără să-mi dau seama, parcurg mult mai repede distanţa până la chioşc şi retur. Când mă-ntorc Beagle-ul vine drept la mine. Ada, colega mea aflată mereu în mare întârziere şi cu care nu apucasem să vorbesc deloc, mărturiseşte: “Era pe trotuar. Nişte maidanezi dădeau semne că voiau să sară la el. I-am deschis poarta să intre în curte, ca să nu-l rupă. Cred că mi-a luat urma şi-a venit până la uşă”.

Ne cunoaştem un pic mai bine şi stabilim clar că e vorba de o fetiţă (nu mă prea pricep la câini, recunosc). Îmi amintesc că am un sandviş prin geantă. Începe distracţia: se ridică pe lăbuţele din spate. Stă perfect vertical şi latră scurt, de două ori. Nu mai are răbdare să desfac ambalajul. Începe să sară ca un arc, la aproape un metru înălţime. Mă şi distrează şi o mai “chinui” puţin, doar vreo 10 secunde. Nici pe YouTube n-am văzut asemenea abilităţi canine. Sandvişul dispare în câteva clipe. Vine rândul dulciurilor. Altă ridicare pe verticală, alte sărituri de arc, alte înfulecări rapide. Aducem şi apă: un bol întreg e secat în 10 – 20 de secunde. Am şi treabă, multă şi cu deadline-uri din două în două minute.

Cu ochii la ceas şi la monitor, ca-n orice matinal de radio, apuc să mai arunc şi o privire spre colţul în care se trage Tiţa (“Tiţa” de la “Fetiţa” – aşa am botezat-o iniţial, că nu ştiam cum să-i zic altfel şi nici la diferitele variante de nume ce mi-au venit în minte nu reacţiona). Se pune cuminte pe o păturică ce i-o găsisem uitată prin redacţie. Doarme puţin. Stă cuminte doar cât stau şi eu pe scaun. Mă ridic să ies la ţigară, vine şi ea. Vin iar în studio, vine şi ea. Ies să vorbesc la telefon, vine şi ea. Ca un copil de nici doi ani.

Distracţie matinală

Printre picăţele apuc să mai “arunc” câte un telefon în stânga şi-n dreapta. Primul este un amic veterinar: “Ai găsit un Beagle?! N-are zgardă, n-are nimic?! Fă-i poză şi trimite-mi rapid. Ţine-l două-trei zile, că poate-i găsim stăpânul”. După câteva minute, amicul veterinar revine: “Fii atent. Dacă poţi să-l ţii, ţine-l. Dacă vrei să-l dai, îl dai doar la cineva în care ai încredere. Dacă nu-l vrea nimeni, m-a anunţat cineva din Cluj că vine să-l ia, peste două zile”. Între timp, Tiţa a devenit vedeta matinalului radio. Anunţăm repetat: “Găsit Beagle, stăpânul este rugat să ne contacteze”, dar lumea pare prea adormită ca să reacţioneze. Nici stăpânul nu dă vreun semn şi nici candidaţi eligibili pentru adopţie nu apar. Sun apoi colegele care ştiu că sunt moarte după pisici şi căţei. Ada pune pe Facebook câteva poze cu Fetiţa. Sun acasă şi mai comand o porţie de mâncare, care vine în 20 de minute. Fetiţa nu iartă nimic din “sufertaş”. Noroc că-mi aduc aminte că unui căţel înfometat nu e deloc bine să-i dai multă mâncare deodată. Rişti să-l omori astfel. Hrănită şi adăpată, fetiţa începe să facă ture prin tot radioul. Se plictiseşte. După emisiune, găsesc un cordon, improvizez o lesă şi ieşim la plimbare.

O fetiţă descurcăreaţă

După o lună în care a supravieţuit ca prin minune în “sălbăticia” oraşului, Bella este acum foarte veselă, energică şi, mai ales, bine îngrijită

După o lună în care a supravieţuit ca prin minune în “sălbăticia” oraşului, Bella este acum foarte veselă, energică şi, mai ales, bine îngrijită

Mergem la celălalt job, tot o redacţie, dar una de gazetă, de data asta. Noroc cu cordonul, altfel o pierdeam… trage tare în toate direcţiile. La a doua redacţie… la fel de multă treabă. Intru direct în telefoane, mailuri şi mesaje, cu gândul să-mi sun şi o colegă care lipseşte, ca să-i cer permisiunea de a-i împrumuta Fetiţei păturica ei de pe scaun. Nu apuc să mai fac asta. Între timp, Fetiţa şi-a rezolvat singură problema: şi-a tras păturica de pe scaun, dar a mai vrut şi pernuţa. Se aşază într-un colţ şi stă cuminte, o vreme. Începe iar să patruleze. Aici nu şi-a făcut tot rondul de recunoaştere. Din când în când mă trezesc cu ea pe la picioare. Am treabă, o drăgălesc un pic şi-o las. Ignorată, pleacă-n cercetare, din nou. Aud doar cum se răstoarnă coşurile de gunoi, iar ambalajele de staniol încep să foşnească. O cert, merge la loc, dar se mută după câteva minute. De data asta se urcă pe scaunul pentru musafiri, acolo de unde mă vede şi de unde ştie că o pot vedea. Din când în când, îmi mai aruncă privirea aceea sfâşietoare de Beagle trist şi nevinovat.
După câteva ore, servim prânzul. Distracţia e mare şi de data asta. Apoi vine şi un telefon: o colegă distribuise şi ea apelul pe Facebook. Îmi spune că Ionuţ, un operator TV cu care nu schimbasem până atunci decât câte un “Salut”, o vrea pe Tiţa. Mă documentez puţin, aflu din surse independente şi sigure că şi el şi mama lui au avut căţei de când se ştiu, iar Ionuţ a vrut un Beagle acum vreo cinci ani, dar n-a avut cei 500 de euro, cât costa un pui “pe piaţă”. Accept cu greu ideea de a o da în plasament familial, abia după ce soţia-mi spune că un Beagle e foarte activ şi are nevoie de companioni 24 de ore din 24, “iar noi, cum ajungem doar seara pe-acasă… mai mult s-ar chinui”.

“Răpirea”

Se face cinci, la amiază. O las pe Fetiţa în grija unui coleg, Cristi, doar după ce-i fac un instructaj ferm. Trebuie să plec la un subiect şi… De după uşă două lăbuţe se-ntind să ajungă la clanţă. Mă ţin tare şi plec. După câţiva paşi o aud cum mă ceartă lătrând. Ies din clădire şi Fetiţa continuă să latre. După 10 minute, sunt sunat din redacţie: “Auzi, mai stai mult? Că Fetiţa face un scandal…”. Ionuţ îmi spusese că nu poate să vină să o ia decât după nouă seara. Nu mai are însă răbdare şi apare pe la şase. El se grăbea, eu nu terminasem, Cristi nu vrea să i-o dea… Îmi sun colegul şi-i spun că e în regulă, poate să o dea, după care-mi zic în barbă: “Mai bine aşa, că de la mine din braţe nu ştiu dacă ar fi putut s-o smulgă”.

Trec doar două ore şi-l sun pe noul tată adoptiv: “Am dus-o deja la veterinar. Medicul zice că are un an şi un pic şi că de cel puţin o lună era pe străzi, sărăcuţa. Acum mergem să luăm şampon special şi alte cele comandate de medic, dup-aia trecem direct la făcut baie”, îmi spune.

După o săptămână şi un pic, mă întâlnesc din nou cu Fetiţa. Acum e botezată “Bella” şi e o răsfăţată şi jumătate. Tanti Ortensia, mama lui Ionuţ, o însoţeşte la plimbare de data asta. E curată, frumoasă şi foarte veselă. “Am trei băieţi, fiecare la casa lui, dar fiecare cum prinde câte-o pauză de la lucru vine să o scoată la plimbare. Nu roade nimic prin casă, nu mai mănâncă orice şi, încet – încet, o reînvăţ să facă afară. E o minunăţie de căţel”.

Reîntâlnirea cu Bella mă face să mă-ntreb din nou ce fel de om a lăsat o asemenea minune cu patru lăbuţe pe stradă. Chiar dacă a pierdut-o, într-un oraş de provincie ai şanse mult mai mari să o găseşti.

Am ştiut însă încă din acea dimineaţă urâtă, ploioasă şi rece că, dacă aş fi trecut indiferent pe lângă ea, nu m-aş fi putut ierta prea uşor.

Tags:

About Ciprian Iancu