Când spun Hunedoara, spun “Acasă”

Acum un an şi jumătate a deschis pagina de socializare “Când spun Hunedoara, spun Acasă” şi a făcut senzaţie pe Internet. Născut şi crescut în Hunedoara, Lucian Marian şi-a pus în cap să le arate hunedorenilor cât de frumos este oraşul lor şi să-i facă să-l iubească. Din nou. Complet dezinteresat, aşa cum susţine el, hunedoreanul abia ieşit de pe băncile facultăţii trăieşte cu nostalgia Hunedoarei de altădată şi vrea să promoveze în mediul online ce are urbea mai bun şi mai frumos.

Lucian Marian este convins că întregul oraş Hunedoara ar putea trăi de pe urma Castelului Corvinilor

Când priveşte spre Hunedoara, Lucian nu prea vede nici şomajul, nici sărăcia, nici lipsa de oportunităţi de care se plâng alţi tineri de vârsta lui. Are “ochiul bun”, format să vadă numai ceea ce a fost, este şi va fi valoros: peisaje, clădiri, oameni… Aleargă “de nebun”, de colo, colo, făcând fotografii din cele mai neaşteptate, cele mai ciudate, cele mai trăsnite unghiuri, doar ca să ne arate nouă, locuitorilor oraşului, cât e de frumoasă Hunedoara şi ce istorie magnifică poartă în spate, asemenea unui uriaş animal de povară, ducând prin deşert o comoară aproape neştiută. Acum un an şi jumătate a deschis pagina de socializare “Când spun Hunedoara, spun «Acasă»” şi a făcut senzaţie pe Internet. Aproape 3.700 de persoane urmăresc şi apreciază munca lui Lucian, al cărui nume se identifică de acum foarte uşor cu titulatura site-ului pe care l-a creat.

Ah, ce oraş frumos! Şi pe faţă, şi pe dos!

N-are nicio legătură – de profesie – cu fotografia, pentru că Luci (aşa îi zic prietenii), a studiat ingineria în procesarea materialelor la Facultatea de Inginerie Hunedoara. Este deci un amator împătimit de fotografie şi de… oraşul în care s-a născut. Alţi hunedoreni de vârsta lui, sau chiar ceva mai tineri, s-ar uita la el cu mirare, abia aşteptând să-şi ia zborul din urbea prăfuită, odată cu absolvirea liceului. Ba unii pun frecvent două etichete Hunedoarei: “oraş mort” şi “capăt de linie”. Numai Lucian nu vede din toate astea nimic. Zice că suntem singurii din ţară care avem un monument atât de mare şi de impunător cum este Castelul Corvinilor şi ar trebui să ne declarăm fericiţi şi să-l exploatăm turistic aşa cum se cuvine. Spune că oraşul întreg ar putea trăi din turism, aşa că el s-a hotărât să le arate oamenilor unghiuri şi perspective pe care puţini dintre noi le-am văzut vreodată. A făcut sute şi sute de fotografii cu cel mai mare monument medieval din sud-estul Europei, din cele mai neobişnuite poziţii, ba a avut chiar şi-o expoziţie de fotografie chiar în castelul lui Iancu de Hunedoara şi Matei Corvin şi, când s-a săturat de alergat singur în jurul lui, şi-a chemat şi prietenii.

Vânătorul de frumuseţe

Luci spune că oraşul arată cel mai bine văzut de sus, de la Cariera Chizid

S-au întâlnit de mai multe ori, el şi alţi pasionaţi de fotografie din oraş, pe Dealul Sânpetru. Aşa cum turiştii ajunşi la mare se trezesc special ca să “prindă” răsăritul şi să-l imortalizeze pentru totdeauna în fotografii, hunedorenii s-au întâlnit cu noaptea-n cap, ca să vadă discul uriaş al soarelui răsărind din stânga Castelului, roşu aprins, o stea stranie traversând orizontul când oraşul încă doarme, amintindu-le “pozarilor” de fonta turnată odinioară în “oalele” imense ale colosului care se numea cândva Combinatul Siderurgic de la Hunedoara. “Era un frig… Minus 5, minus 6 grade, dar nouă nu ne păsa, chiar dacă ne îngheţau mâinile pe aparatură”, povesteşte Luci. Zice că munca lui pe Facebook este pentru cei care iubesc Hunedoara cu adevărat, iar cei care n-o iubesc este foarte probabil că vor începe să facă asta sau… măcar vor începe să-şi vadă propriul oraş cu alţi ochi. După părerea lui Lucian, orice colţişor poate fi pus în valoare şi, aşa cum albinele adună doar nectarul din flori, tânărul “adună” în tolba sa electronică mii de imagini inedite din oraşul cu care a început să se identifice.

“Ce faci cu paru-n mână?”

“Şi o să te ţină pasiunea asta, Lucian? Dacă e doar o perioadă, un timp al entuziasmului… ceva aşa… specific anilor tineri?”, îl întrebi. “Eu cred că nu este aşa. Cred că atât cât va exista Hunedoara şi voi fi şi eu, voi iubi acest oraş şi voi încerca să fac tot ce pot ca să îl promovez. De fapt, cred că pentru asta n-o să-mi ajungă toată viaţa… Aş fi putut să plec şi eu, aşa cum au făcut mulţi alţi tineri, dar eu am ales să rămân şi cred că asta spune multe. Nu mă aşteptam la atâtea aprecieri online. Vroiam doar să le arăt oamenilor ce este şi ce a fost. Pentru că am postat şi fotografii vechi din Hunedoara de altădată”, spune Lucian. Cât a umblat prin cele mai stranii şi mai ascunse cotloane ale oraşului, hunedoreanul a trecut printr-o mulţime de peripeţii: haite de câini vagabonzi, cariere periculoase, dar şi riscul de a fi luat la ochi, ca hoţ de fier vechi. “Mi s-a întâmplat chiar să cad în carieră. Eram singur, era 4-5 dimineaţa, foarte frig afară, doar că nu se mai văzuse Castelul din zona aia… Am îngheţat bocnă, dar am reuşit să fotografiez Castelul, l-am pus pe net şi am primit o droaie de aprecieri. Asta e important, chiar dacă uneori îţi rişti viaţa, ducându-te aşa… pe câmpuri… Poţi chiar să fii atacat. Am fost odată pe lângă fosta mocăniţă şi era un domn acolo, care nu ştia ce fac cu «paru»-n mână. Care «par» era, de fapt, un trepied… Bietul om crezuse că am venit la furat de fier vechi, la ţevi…”

“Lucian Marian, te iubesc!”

Şi, desigur că, pe parcurs, a primit şi o mulţime de critici. Iar pentru un optimist îndrăgostit de iubita lui, Hunedoara, ăsta a fost un lucru care l-a surprins neplăcut: “De fapt, oamenii vroiau să se răzbune, prin comentarii, pe fosta conducere a oraşului. Numai că, în loc să i se adreseze ei, mi se adresau mie. Nu mai ştiu ce spuneau oamenii, am trecut cu vederea criticile astea…”. L-au remontat, în schimb, întâlnirile cu hunedorenii care s-au regăsit în munca lui şi zice că a început să fie cunoscut, culmea (!) de o mulţime de oameni vârstnici, care împart… sau mai degrabă, multiplică, împreună cu Lucian, dragostea pentru Hunedoara. Şi el şi ei se hrănesc din nostalgia a ceea ce era odinioară oraşul, în vremea când acesta creştea într-o zi cât alte oraşe în şapte şi când un bloc de locuinţe era gata în numai câteva săptămâni. “Mi s-a întâmplat odată, spre exemplu, să mă întâlnesc cu o doamnă de vreo 50-60 de ani, la Castel. Nu o cunoşteam şi, când m-a văzut, a deschis braţele, s-a postat în faţa mea şi mi-a zis: «STOP! Marian Lucian, te iubesc! Tu m-ai făcut să mă reîndrăgostesc de oraşul ăsta, tu m-ai făcut să văd partea lui cea mai luminoasă şi mai frumoasă şi pentru asta îţi mulţumesc!». Ei, lucruri ca astea îţi dau puterea să mergi mai departe…”.

“Urăsc politica! Îmi dă o stare ciudată…”

Şi, deşi Luci spune că n-are nicio afinitate pentru politică, ba chiar îşi declară făţiş aversiunea faţă de acest domeniu, zice că ideea de a avea puterea să schimbe ceva în viaţa locuitorilor oraşului său natal i-ar da curaj ca, poate, în viitor, cândva, când va mai fi câştigat ceva experienţă, să candizeze la o funcţie de conducere în administraţia locală. Până atunci, organizează tot felul de evenimente: ba “Hunedoara la răsărit”, ba plimbările săptămânale în parcul de la Simeria, organizate împreună cu simerianul Ovidiu Manoilescu. Un singur anunţ pe Facebook este suficient ca zeci de hunedoreni, elevi, studenţi, ba chiar şi familii cu copii, ori pensionari cu căţei şi pisici, să se alinieze frumos, duminica dimineaţa, pe peronul gării şi să plece în vizită în Parcul Dendrologic de la Simeria. Luci a făcut atâtea fotografii în parc, că le-a pierdut numărul. Însă cel mai mult se bucură că lumea a început să meargă în parcul din oraşul învecinat chiar şi fără el. E şi ăsta un semn că lucrurile funcţionează de la sine şi că ideea lui a fost una de bun augur şi de mare succes. Şi cum să nu fie, când tinerii nu s-au oprit numai la plimbări, distracţie şi amuzament, ci au organizat şi câteva acţiuni de ecologizare, din simpla bucurie de a fi şi ei de folos cu ceva.

Din ce unghi e Hunedoara cea mai frumoasă?

Lucian zice că de la cariera Chizid. “De la cariera Chizid în mod special, pentru că se vede Oţelăria Electrică 2. Iar la ora 5 dimineaţa dintr-acolo bat tot felul de zgomote. Aşa cum se întâmpla acum mulţi ani, parcă simţi că oraşul ăsta «amorţit» e de fapt la fel de viu ca oricând în trecut şi nu doar că trăieşte, ba chiar pulsează de viaţă. Eu m-am născut în ‘88, n-am prins mai nimic, doar că am văzut foarte multe fotografii vechi, am filme cu ce a fost… Era normal, era un oraş în creştere. În realitate, nu ne putem compara cu ce a fost… Ştiu din poveşti că un cartier era gata într-o singură vară… Cred că tuturor le pare rău că a căzut combinatul, chiar dacă noi, cei mici, nu am prins vremurile acelea şi n-am trăit expansiunea Hunedoarei”. Următorul plan pe lista lui Lucian este fotografierea picturilor de pe pereţii gării din Hunedoara. “Puţini oameni îşi mai amintesc de ele, deşi fac parte din istoria oraşului. Tocmai de asta, le vreau neapărat în picioare!”, spune Lucian, convins că niciodată nu ai voie să renunţi la ceva ce iubeşti. Pentru că altfel vei regreta tot restul zilelor tale.