Daniel Lăcătuş promovează istoria oraşului Călan

Articolul a fost vizualizat de 2,913 ori

A studiat jurnalismul la Sibiu, dar s-a cantonat acolo unde se simte mai bine: în literatura documentaristă, de artă şi în poezie. A semnat mai multe volume, printre care antologia, “Folclor poetic din zona oraşului Călan”, antologia “30 de localităţi ale oraşului Călan”, dar şi volumul de poezie “Preţ de o clipă”. Promovează cumva pe tăcute imaginea oraşului Călan, oraşul copilăriei sale, pe care-l iubeşte cu patimă, fără să ştie nici el prea bine de ce.

Daniel Lăcătuş promovează istoria oraşului CălanPrivit de sus, de la câteva zeci sau sute de metri, din zbor, pare o mică amprentă aruncată de vreun “urieş”, cum spun oamenii locului, pe malurile Streiului. Câteva blocuri, ca nişte cutiuţe minuscule, pe care le-ai putea număra pe degetele de la două mâini şi o spuză subţire de case în buza dealului, la doi paşi de râu. Doar hunedorenii îl ştiu. Dincolo de graniţele judeţului e un ilustru necunocut. Iar aici, în judeţ, şi-a căpătat numele de “oraşul dormitor”. Cine stă în Călan vine acasă doar seara, numai ca să pună capul pe pernă. În orăşelul acesta de lângă ruinele a ceea ce s-a dorit a fi, cu 30 de ani în urmă, Combinatul Siderurgic de la Călan, nu mai lucrează prea multă lume. Nu că n-ar vrea. Doar că oamenii de aici pur şi simplu nu au unde. Stau, aşadar, adunaţi în cutiile lor de chibrituri din Călanul nou, lângă vatra de odinioară a localităţii. Dar, cu toate neajunsurile lui, Daniel Lăcătuş îl iubeşte. Iubeşte resemnat, fără speranţă, acest oraş şi trăieşte din amintirile de odinioară.

Haiku-uri şi istoria lui “a fost odată”

În ce-l priveşte pe Daniel cunoscuţii cad de acord atunci când e vorba să-l definească: “ambiţios”, asta zice toată lumea. A publicat până acum mai multe volume de poezie, a adunat într-o carte biografiile oamenilor care au marcat istoria oraşului Călan, este redactor-şef la revista “Algoritm literar”, o revistă de literatură şi artă care apare periodic în Călan, dar şi la publicaţia “Arhive hunedorene”. Se deschide greu, ca un melc zgâlţâit brutal din găoace şi zice că pe el scrisul îl defineşte mai bine. Acolo poate fi găsit Daniel Lăcătuş cel adevărat. “Oratorul”, care-ar putea fi, nu e decât o umbră palidă a scriitorului, ce oscilează de la metafizica haiku-urilor, înspre realitatea pe care o filtrează întotdeauna prin prisma lui “ce a fost” şi “cine a fost”. Istorie şi oameni. Cu asta se hrăneşte Daniel Lăcătuş. Pagina lui de Facebook e plină de imagini cu Călanul de odinioară. Poveşti despre un loc puţin cunoscut în România şi de care tot mai puţini dintre cei care au copilărit aici vor să ştie. Şi-au căutat norocul prin alte oraşe ori au plecat, ca alte mii de hunedoreni, în Italia şi Spania, ca bone, îngrijitoare, pălmaşi sau constructori.

Comorile de pe Strei

Toate aceste poveşti despre oameni şi evenimente care “au fost odată” Daniel, absolventul de jurnalistică, le ştie, pentru că le-a adunat în publicaţiile pe care le tipăreşte, de multe ori chiar din banii lui. A cerut şi la Primărie un sprijin, dar n-au fost bani pentru revistele şi cărţile sale. Aşa că s-a încăpăţânat să le publice singur, pe propriul lui buzunar. Şi, dac-ar avea harul ăsta de povestitor, ar putea spune câte-n lună şi-n stele despre locul unde “nu s-a-ntâmplat nimic, niciodată”. Daniel Lăcătuş ar povesti, atunci, cum în 1957, a fost descoperit întâmplător, în Ohaba Streiului, un tezaur de 600 de dinari medievali, ascunşi într-un ulcior de lut. Monede de pe vremea lui Vladislav al doilea, regele Ungariei, ascunse în pământ după victoria turcilor de la Mohacs. Zece ani mai târziu, la Călanul Mic a fost decoperit un alt tezaur: monede emise în Imperiul Roman, dar şi în Transilvania, Ungaria, Polonia, Ungaria, Suedia şi Austria şi ascunse într-un alt vas de lut. Monede care au aşteptat sute de ani de ani ca un tractor care făcea arăturile de toamnă pe o parcelă a C.A.P.-ului să le scoată la iveală.

Ptolemeu şi Călanul

Îţi poate spune zeci de poveşti. Despre nemţii deportaţi în Uniunea Sovietică, despre Călanul Vechi, cu casele lui frumoase, înşiruite cuminte pe malul Streiului şi despre zeci de “oameni mari”, “oameni adevăraţi” care au trăit în orăşelul care se înalţă astăzi pe locul unei foste aşezări rurale din Dacia Romană, căreia – datorită apelor sale vindecătoare – romani i-au spus “Aquae”. Daniel ştie că în aceste locuri oamenii şi-au construit aşezări încă de acum 7.000 de ani. I-a văzut chiar el, visătorul, cu ochii minţii, după ce-a cotrobăit îndelung arhivele şi-a citit despre vestigiile pe care le-a scos la iveală pământul. A văzut vânătorii de odinoară, înarmaţi cu suliţe cioplite în piatră în faţa mamuţilor demult dispăruţi, i-a urmărit în închipuire pe romanii din Aquae, despre care a scris însuşi Ptolemeu, şi-a înţeles viaţa aşezării care odinioară se chema “pagus” (comună – cel mai mic district administrativ al unei provincii) şi era condusă de un “prefect”. A văzut, apoi, Călanul transformându-se în sat iobăgesc, până la răscoala lui Horea, care a antrenat toate satele de pe Valea Streiului. În anul 1760, Daniel Lăcătuş spune că oraşul purta numele de Puszta Kalan. În acest hotar s-a construit uzina de la Călan şi în jurul ei, pe un teren în parte mlăştinos, primele case de colonii muncitoreşti. În 1869 a fost pusă temelia primului furnal, iar după al Doilea Război Mondial, Călanul avea să devină unul dintre centrele metalurgiei româneşti, recunoscut pentru producţia de piese turnate, fontă cenuşie şi cocs metalurgic.

Cel mai mare furnal din ţară

Astăzi mic şi prăfuit, Călanul de altădată a atins câteva recorduri naţionale şi mondiale. Daniel Lăcătuş susţine că, la sfârşitul secolului al nouăprezecelea, orăşelul avea cel mai mare furnal din ţară. În 1952 aici au fost folosite primele suflante construite de specialişti români , iar ]n 1957 la Călan a fost montată prima instalaţie din lume pentru producerea cocsului şi semicocsului prin fluidizare, în timp ce în 1989 a fost fabricat utilajul de turnare pentru oţelării direct din fontă de primă fuziune. Hunedoreanul mai ştie şi povestea lui Alfred Szabo, profesorul de chimie originar din Călan, care avea să devină membru al comitetului pentru desemnarea premiului Nobel în chimie, istoria lui Cristinel Popa, cel care a organizat prima competiţie şi primul campionat naţional taekwondo din ţară tocmai la Călan, dar şi a artiştilor populari, ori a originalului Nikolaus Rudolf Pilly, muzicianul ferăstrăului. Le ştie dar nu le povesteşte. Aşa că, cine vrea să afle istoria orăşelului de pe Strei trebuie să caute volumul “30 de personalităţi ale oraşului Călan”. Şi celelalte cărţi ale lui Daniel.

Zborul preţ de o clipă

În 1948 la Călan a fost înfiinţat un centru experimental de zbor cu planorul. Asta e o altă poveste “aşezată” de Daniel în cufărul lui cu istorii. Zboară şi el, uneori… mai ales atunci când scrie poeme. “Preţ de o clipă”. Întocmai ca titlul volumului său de haiku-uri. Se înalţă dincolo de apatia şi melancolia orăşelului amorţit de pe Strei şi atunci timpul se dilată şi anii roiesc şi se-ncaieră de-a valma, şi toate istoriile se pierd în meditaţie. Se-aud “sunete stranii/ în spatele grădinii/ picuri de rouă”. Iar Daniel Lăcătuş e fericit. Tocmai i-a apărut cel de-al cincilea volum de versuri, “Cel care-a transportat pustiul”, carte care conţine cel mai autentic autoportret:

“Când m-am născut
timpul se oprise, aşteptând un motiv
pentru care-ar mai trece
– mama credea că sunt un agent al paradisului.
În crucea nopţii huhurezul
doinea pe-un ram în cimitir
– tata credea că sunt un faraon.
Nu, eu sunt cel care-a transportat pustiul”.

Tags: , ,

About Ada Beraru