Singuraticul din Roşia

Un bătrân din satul hunedorean Roşia a rămas singur în satul altădată plin de viaţă. Bărbatul nu se plânge însă absolut deloc. Spune că, pentru el, viaţa n-ar fi avut cum să fie mai frumoasă niciunde altundeva decât în locul în care s-a născut.  

Unicul locuitor al satului Roşia spune că locul în care se simte bine cu adevărat este ograda din spatele casei sale

Aron Truţa are 77 de ani şi este unicul locuitor permanent al satului Roşia, comuna Balşa. O vreme a fost nevoit să se mute la oraş. Ani la rând a numărat zilele până la ieşirea la pensie, moment în care, fără să mai stea pe gânduri, a revenit acasă. Şi n-a mai plecat, cu toate că vecinii lui se împuţinau lună de lună. De vreo patru ani e singur-cuc la Roşia. Dar nu se plânge. “Să-mi fie urât?! Cu ce să mâncă urâtu’ ăsta? Ce-i ăla urât, că io nu l-am văzut niciodată pe urâtu’ de care zici matale?!”, răspunde tăios nea’ Aron, de parcă i-am fi vorbit de necuratul şi vrea să-l alunge cu vorbele lui.

Despre vremurile de altădată

“Erau vreo 40 de case aici, când eram io mic. Lumea lucra pâmântu’ şi din asta trăia. Cine mai lucra şi la mină o ducea mai bine (în Roşia a funcţionat o mină de aur până în 1948, iar în apropiere se află şi fosta exploatare auriferă de la Săcărâmb – n.r.). Noaptea erau pline pădurile astea dimprejuru’ satului de lumini. Erau lămpile oamenilor care mereau ori veneau de la lucru. Noi meream la şcoală la Galbena, la vreo tri kilometri de aici. Tăt acolo meream şi la biserică, duminica. La noi în sat n-o apucat nimeni să facă nici şcoală, nici biserică. Pă când ne-am înmulţât, am început să ne şi împrăştiem de pe-aici”, povesteşte Aronu’ lu’ Mihai, cum i se spunea când era mic.
Acum nu prea mai are cine să-l strige aşa. Comuniştii au închis mina de aur din sat. Era a unui “chiabur” şi au considerat că alte zone sunt mai profitabile. După vreo 20 de ani, s-a închis şi mina de la Săcărâmb. Atunci oamenii au început să plece. Chiar şi cei care nu lucrau la mina de aur. “Pe-atunci, Săcărâmbu’ era ca un mic oraş. De-aici meream acolo cu brânză, lapte, făină… cu de toate şi le vindeam. Dup-aia n-o mai avut lumea unde să meargă să le vândă. O mai mers lumea câţiva ani la Haneş, cu de-ale gurii de vânzare, da’ s-o gătat cu mina ş-acolo”.

Chemarea casei părinteşti

Singura companie permanentă de care are parte Aron Truţa este cea a animalelor
din gospodărie

Aron Truţa provine dintr-o familie săracă. Mai avea patru fraţi. Îşi aminteşte că părinţilor le era destul de greu să-i crească. Aşa cum se obişnuieşte în satele hunedorene de munte, în asemenea cazuri, o familie care nu e binecuvântată să aibă copii înfiază cel puţin unul dintr-o familie săracă. Aron a avut norocul ăsta. Aşa a devenit el “Aronu’ lu’ Mihai”. I-a fost mult mai uşor după aceea. S-a însurat cu Romaniţa, au avut doi copii şi, de dragul lor, a acceptat să părăsească satul pe care-l îndrăgeşte atât de mult. “În 1979 am plecat la Orăştie. Am lucrat ca brutar la fabrica de pită. Din prima zi mi-am zis că, atunci când oi ieşi la pensie, o să vin acasă. De fapt, ş-atunci, când aveam libere, numa’ aici veneam. Că nu-i niciunde ca acasă”. În 1998 a reuşit să iasă la pensie. Între timp, soţia lui, Romaniţa s-a îmbolnăvit. “Nu să mai poate deplasa. Îi destul de grav beteagă, săraca de ea. Da’ io n-am putut rămâne la oraş. N-am putut. Ea o rămas cu fata mea, la Orăştie”, explică Aron Truţa.

Musafirii, mai rari decât duminicile

Bătrânul spune că nu poate locui la oraş, pentru că n-ar suporta să stea fără să facă nimic. Aşa, la Roşia, chiar dacă e singur în sat, toată ziua are de lucru. În plus, la oraş nu s-a descurca deloc cu cei 500 de lei din pensie. Ţine două vaci şi două viţeluşe, plus câteva zeci de găini. În ograda din spatele casei are o grădină cu de toate, irigată de un izvor pe care doar l-a ajutat să se-ndrepte spre parcela cu roşii, castraveţi, cartofi, fasole şi… flori.

Tot lângă casă mai ţine vreo 30 de stupi. Apicultura îi ocupă şi ea din timp. Lucratul pământului îi domină însă ziua: “Acuma abia am gătat cu cositul şi strânsu’ fânului. Imediat urmează otava şi lucerna. Îi de lucru, nu mă plictisăsc. Seara mai dau drumu la televizor, da nu mă uit prea mult, că, de obicei, mă uit la canale de-alea de-s numa’ cu ştiri şi mă cam enervez şi-l închid. Îi un pic rău că n-ai cu cine schimba o vorbă. Acuma, vara, mai vin ciobanii pe la stâna de lângă sat. Da iarna…”. Iarna, în Roşia nu urcă decât rudele bărbatului. Rareori apare vreun străin prin zonă. I se întâmplă, totuşi, ca, o dată la vreo două săptămâni, să mai aibă cu cine sta la o poveste pe banca din faţa porţii, pe care a amenajat-o ca “loc de odihnă şi fumat”, după cum scrie pe o pancartă de el făcută şi vopsită. “Musafirii? Păi musafirii vin duminica, ori în zâle de sărbătoare. Nu prea vine nimeni când îi de coasă, or’ de tăiat lemne. Iaca, atunci când n-am cu cine vorbi, mai vorbesc cu animalele”, mărturiseşte râzând nea’ Aron.

O dată pe săptămână, unul dintre cei doi copii îl aprovizionează cu pâine. “O mai pun în frigider şi stă. Când nu aveam curent aici, era mai rău, da acuma îi lux faţă de-atunci. În rest, aşe, constant, mai apare poştaşu’ cam o dată la două luni, să-mi aducă pensia. Vara mai vin ciobanii, iară iarna, zâua-i scurtă şi trece iute”, adaugă bărbatul.