Mihai Petre, dascăl şi cercetător (III)

Articolul a fost vizualizat de 2,525 ori

continuare din numărul 577

Mihai Petre

Mihai Petre

Continuăm discuţia cu domnul profesor Mihai Petre, abordând în continuare domeniul învăţământului, unde domnia sa îşi exercită profesia. 

În ce măsură şcoala românească face faţă dinamismului schimbărilor cotidiene?
Greu şi/sau din ce în ce mai greu! Şcoala de azi (mă refer la şcoala deopotrivă responsabilă ca familie, elev, dascăl!) se află într-o situaţie dificilă, ingrată, nefericită, tristă de-a dreptul! Răspunsul la această întrebare poate constitui subiectul unei anchete printre profesorii acestui judeţ, ideea fiind reductibilă la adjectivele de mai sus! Rezumând, şcolii i se transferă toate responsabilităţile, dar nu i se acordă niciun sprijin! Şcoala este obligată să asigure educarea şi instruirea elevilor, dar să nu ia nicio măsură împotriva celor obraznici, chiulangii, agresivi – verbal şi chiar fizic! – la adresa profesorilor lor, pentru că le afectează personalitatea! Repetenţia domnului Goe este o amintire şi durează până în clasa a X-a, mai nou până într-a XI-a?, pentru că un elev nu mai poate fi lăsat repetent, tot pentru a nu-i fi lezată demnitatea adolescentină… Şcolii i se cere să colaboreze cu familia al cărei fond, de multe ori, se află în Italia sau Spania, aici fiind doar nişte forme ale ei, numite bunici, mătuşi, vecini etc. Când se iau minime şi necesare măsuri pentru educarea domnului Goe, fondul este contactat, dar numai şcoala este vinovată şi este ameninţată cu IŞJ, MECTS, Poliţia, Protecţia Copilului, Protecţia Minorităţilor, Protecţia Consumatorului şi, în viitorul apropiat, cu Avocatul Poporului! Starea de anormalitate trăită de şcoala românească are mai multe cauze. Printre acestea, majore mi se par lipsa unei finanţări corecte a actului didactic şi a apărării unei cauze atât de nobile!

Le voi explica pe rând, ca simple opinii ale unui om de catedră, fără pretenţia de a deţine ultimul adevăr:

a) Finanţarea este aşa cum este şi nu are rost să ne îmbătăm cu apa rece a promisiunilor electorale de 6% din PIB sau cu măriri de 50% ale salariului tuturor salariaţilor din învăţământ etc., dar să nu gestionezi corect şi puţinul avut mi se pare un act de iresponsabilitate civică! Exemple? Să plăteşti gradaţii de merit cu punctaje realizate din participări la balul frunzelor, la reciclarea ecologică a chiştoacelor şi a pet-urilor, din însoţirea elevilor la un spectacol, din scrierea proceselor verbale la diverse şedinţe, din participări la simpozioane ştiinţifice internaţionale, naţionale sau judeţene, sub onorabile sigle, MECTS şi altele, fără să fi scris un rând original, cu un titlu şi acela copiat, dar cu unul sau mai multe milioane de lei plătite ca taxă de participare! Gradaţie de merit – a cui? –, de merit, – a ce? –, dar plătită, fără să fi obţinut un minim rezultat de performanţă cu un singur elev! În schimb, adevărata şi susţinuta activitate de performanţă didactică se punctează derizoriu: pentru o carte ca cea de faţă aş primi doar două puncte, iar punctajul maxim realizat prin premii la olimpiadele şcolare se limitează, pentru a face loc altor activităţi extradidactice (parteneriat cu clasa vecină, de la şcoala vecină sau din oraşul vecin, parteneriat cu biblioteca şcolii, cu ISU, cu SMURD, cu biserica, urmează şi cu cimitirul!, să îngropăm orice recunoaştere a valorilor afirmate la catedră, nu pe stradă!). Nu vreau să fiu înţeles greşit: personal, nu sunt împotriva unor acţiuni educative, proiecte sau parteneriate şcolare, ci dimpotrivă, dar e cazul ca asemenea manifestări să fie punctate decent, iar Gradaţia de merit să fie acordată pe merit! Sigur, sunt şi alte cauze care generează pierderi financiare atât de inexplicabile, încât devin absurde: de ce finanţează statul învăţământul particular? De ce nu retrage titlurile de doctor obţinute fraudulos, cu penalizările aferente conducătorului de teză, comisiei şi titularului? De ce…?

b) Sarcina apărării drepturilor deja consfinţite şi a celor normal apărute după 1989 a revenit sindicatelor la care au aderat cu încredere foarte multe cadre didactice! Revendicările şi succesele acţiunilor sindicale au justificat participarea la mitinguri, proteste şi greve, chiar cu penalizări salariale! Din păcate, în ultimii 10 ani, sindicatele şi-au orientat întregul efort spre obţinerea unor drepturi specifice învăţământului preşcolar şi primar. Foarte bine, dar să nu fi uitat să se lupte, sindical, de exemplu, şi pentru păstrarea normei didactice de 16 ore a profesorilor cu vechimea de peste 25 de ani şi cu gradul didactic I! Era greu? În schimb, sindicatul vine cu fumatele lozinci ale celor 6 procente din PIB, cu îngheţarea anului şcolar, cu neîncheierea situaţiei semestriale sau cu greve japoneze, de care râde şi clasa pregătitoare!

Aproape de oamenii care şi-au ales lideri reprezentativi, având interese comune, sindicatele din învăţământ au fost o forţă! Între timp, unii lideri au ajuns parlamentari, profesori la Bucureşti sau în învăţământul universitar, folosesc personal maşina şi telefonul sindicatului etc., iar sindicaliştii… participă – din ce în ce mai puţini – la mitinguri şi – din ce în ce mai mulţi – se retrag din sindicat. Sigur că nu e bine, dar până când sindicatele nu-şi vor propune obiective generale şi rezonabile într-o anumită etapă, până când nu vor renunţa la calea amiabilă a rezolvării subfinanţării, la apariţiile TV cu intervenţii pline de nerv, dar fără urmare, până când… şi aş putea continua… nu va fi bine nici sindicatelor, nici învăţământului.

Transmiteţi, vă rog, un mesaj către Cetate din punct de vedere al omului de ştiinţă.
Am sperat şi mai sper ca Cetatea să-şi aprecieze valorile, indiferent de domeniul afirmării lor! Ea trebuie să se deschidă, să le recunoască şi să le cinstească efortul creator, motivându-i spre realizări viitoare, nu numai câtorva sportivi şi ici-colo câte unui artist al cuvântului sau al penelului, declaraţi cetăţeni de onoare ai vreunui municipiu! Dar opera naţional-recunoscută a lui Vasile Ionaş şi Liviu Lazăr din Deva, a lui Gabriel Petric de la Orăştie, a lui Ioachim Lazăr şi Dan Marinescu de la Hunedoara, a lui Mihai Barbu de la Petroşani, a lui Romulus Neag de la Brad ş.a., nu-i îndreptăţeşte la o recunoaştere publică şi oficializată municipal sau judeţean? Am sperat şi mai sper ca, în cazuri bine motivate, Cetatea să susţină material realizări notabile ale unui autor şi ale judeţului, în ultimă instanţă!

În ce mă priveşte, mă pot declara mulţumit, deoarece CJ mi-a înţeles proiectele, ajutându-mă să realizez şi această lucrare. Există, de asemenea, multe implicări ale comunităţilor locale în realizări ale unor monografii, adevărate cărţi de identitate istorică şi culturală, de la Baia de Criş, până la Uricani. Din păcate, doar în Hunedoara se refuză realizarea unei asemenea investiţii, oraşul recomandându-se cu Cerul (odată) purpuriu al ei, singura monografie, din 1976, depăşită din toate punctele de vedere!
Am sperat şi mai sper într-o iniţiativă, materializată într-o formă de organizare judeţeană – uniune, asociaţie – a oamenilor cu preocupări de cercetare ştiinţifică din Hunedoara!
În acest fel, fondurile CJ sau locale ar fi mai uşor atrase şi mai judicios repartizate.

Am sperat şi mai sper ca 2014 să fie mai bun şi să aducă săptămânalului REPLICA mai mulţi cititori care să se regăsească în articolele publicate!

About Mircea Goian