Editorial: “Vă iubesc şi nu ştiu de ce…”

Pe Eugen l-am adăugat în lista prietenilor de pe Facebook în urmă cu o săptămână, poate. Îmi “ceruse prietenia” cu vreo două luni în urmă, însă am amânat confirmarea, dintr-o reticenţă autoimpusă în faţa prieteniilor exclusiv virtuale. Nu îl cunoşteam, aşa că am decis să mai aştept. E o regulă pe care mi-am impus-o aceea ca, în afara unor situaţii excepţionale (cum ar fi interesul de serviciu, de pildă), să evit, pe cât se poate, interacţiunea cu oameni necunoscuţi. Până la urmă suntem conştienţi, cu toţii, că reţeaua de socializare are şi părţile ei mai puţin bune.

L-am văzut apoi pe Eugen (o să zâmbiţi!) tot pe Facebook, în Parcul dendrologic de la Simeria. Am văzut că face fotografii cu pasiune şi l-am zărit, alături de prieteni iubitori de plimbări în natură, în pozele altora. În cele din urmă, acum o săptămână, am decis “să-i dau accept”. În clipa când scriu acest text, tocmai am aflat că… a murit. A făcut infarct şi… a plecat pentru totdeauna… la doar un pic peste 50 de ani.

“Eugen nu mai este, suntem mai puţini, dacă nu mai săraci – a scris, tot pe site-ul de socializare, unul dintre prietenii lui. Plecarea unui suflet dintre noi ne sărăceşte. Nu a fost niciodată un prieten comod, dar nici un duşman veritabil. În ceea ce mă priveşte, mereu a fost alături de mine, chiar şi când nu doream acest lucru. Nu am înţeles niciodată foarte bine strigătul lui de disperare. Încerca să fugă de singurătate, comunica foarte mult, uneori atât de mult încât depăşea capacitatea mea de a-l urmări în discurs. Elocinţa îi lăsa impresia, asta înţeleg acum, că nu mai era singur. Aşa se simţea în adâncul sufletului său. Pe undeva, vedeam o asemănare a destinelor noastre. Doi străini în lume!
Scriu cu lacrimi în ochi şi mă revoltă toate cuvintele bune şi frumoase spuse ACUM. Nu, nu săriţi la gâtul meu, aşa sunt majoritatea dintre noi. Nu spunem gândurile frumoase celor din jur, nu le spunem celor dragi că ne sunt dragi, prietenilor că-i preţuim… Dar facem risipă de reproşuri cât timp găzduim viaţa în trup.
De Crăciun am fost la el, împreună cu încă un prieten, nu ştia ce să mai facă, se simţea trist. A murit trist. Dumnezeu să te ierte, prietene!”.

Moartea unui om declanşează întotdeauna în noi un click existenţial. Uneori doar întrebări, alteori o teamă nedesluşită şi, pentru o clipă, poate o spaimă în faţa încremenirii veşnice şi-a hăului fără fund căruia-i spunem necunoscut. Deşi, atâta vreme cât umbra ei întunecată şi lungă nu trece pe cerul senin al zilelor noastre, aproape că uităm că nu suntem nemuritori. Ne trezim mai ales când Umbra se apropie tupilat şi loveşte din senin. Abia atunci punem mâna pe telefoane ca să verificăm dacă cei dragi nouă sunt bine şi, în cele din urmă, ne asumăm “nebunia” de a le spune câteva lucruri “deşucheate”, cum ar fi că mâncarea pregătită şi lăsată pe masă pentru noi a fost foarte bună, că le suntem recunoscători pentru “mărunţişuri” şi, poate, că-i iubim.
Am învăţat să nu ne arătăm sentimentele, pentru că am putea fi consideraţi prea afectuoşi, prea… copilăroşi, dezechilibraţi psihic… Într-un cuvânt: “Ţaca!”.

“Astăzi ar putea fi… ziua vieţii noastre… Înainte ca totul să se termine, înainte să nu mai avem timp, rămâi lângă mine! Hai să începem totul, de la capăt. Ia-mă în braţe în noaptea asta şi rămâi alături de mine! Ţine-ţi capul sus! Nu renunţa! Priveşte cum lumea prinde viaţă astă noapte… Ar putea să fie noaptea vieţii noastre!”.
Sunt versurile cântecului “The Greatest Day” a trupei Take That şi una dintre ultimele postări, ale ultimelor clipe. O alta vorbeşte ceva despre “Ziua a Opta”. Eugen n-a mai apucat-o. Pentru simplul fapt că Ziua a Opta nu există. Cel puţin nu aici.

“Vă iubesc foarte mult şi nu ştiu de ce…”, obişnuia să le spună celor câteva sute de prieteni din spaţiul online tot mai des, în ultima vreme, acest om singur.

Acum ştii de ce, Eugen. Acum ştim şi noi. Ştim şi îmi doresc din tot sufletul să nu mai uităm vreodată!