Era profesoară de chimie, avea 27 de ani, un soţ şi doi copii, iar primăvara îi surâdea ştrengară, a fericire promisă şi împlinită, când a început calvarul vieţii ei. Mai întâi i-a murit bărbatul. Într-un stupid accident de circulaţie din care ar fi avut mari şanse să scape cu viaţă, dacă o ambulanţă ar fi ajuns la timp. După ani buni de văduvie s-a recăsătorit, însă doar pentru a ajunge singură, din nou. Noul ei soţ trăia vieţi duble, triple, multiple. Cu sufletul răvăşit, a încercat să meargă mai departe şi, pentru o vreme, chiar a reuşit. O bucurau copiii cărora le preda la clasă, şcoala îi dădea energia de care avea atâta nevoie.
Într-o altă primăvară, fără îndoială primăvara lui 1977, părinţii ei au venit din provincie în Capitală, ca s-o ajute cu copiii. Se bucurau să fie împreună, iar vârstnicii erau încântaţi să-şi aibă aproape nepoţii. Când a avut loc cutremurul, ea nu era acasă. A gonit cu maşina, printre mormane uriaşe de ziduri – ceea ce fusese odinioară cartierul în care locuia. La un moment dat n-a mai putut înainta. S-a oprit, a coborât şi a continuat drumul pe jos până acolo unde, cu numai câteva ore înainte, fusese blocul şi apartamentul ei. Acum, o grămadă stranie de ziduri zdrenţuite, fărâmate peste zeci de trupuri. A durat patru zile până când a fost chemată să recunoască, într-o hală uriaşă, trupurile mutilate ale părinţilor şi-ale celor doi copii. De data asta pierduse totul. Nu mai avea nimic.
Ani în şir, apoi, a fost o biată fantomă. Mecanic se îndrepta spre şcoală, mecanic mânca, mecanic privea spre lume. Elevii ei, văzând-o atât de deznădăjduită, învăţau de teamă să n-o supere şi mai tare. În timpul orelor de chimie era linişte, foarte multă linişte. Şi în fiecare an, doamna profesoară se interna într-un sanatoriu de psihiatrie. Avea nevoie de terapie pentru a putea continua să trăiască. Era deja trecută de 50 de ani, când viaţa i-a scos în cale un bărbat care a iubit-o mult. Din nefericire, la scurt timp s-a prăpădit şi el. Era, de-acum, la pensie şi, ca să alunge singurătatea, dădea târcoale şcolii în care predase o viaţă, iar apoi intra şi parcurgea coridoarele, până la laboratorul de chimie. Într-o zi, un paznic nou venit a întrebat-o cine e şi ce doreşte. Abia atunci a realizat cât de ridicole sunt, în ochii celorlaltor oameni, nostalgia şi durerea ei.
Astăzi, doamna profesoară cea greu încercată de soartă, tânăra fetişcană fericită de altădată, are mai bine de 70 de ani şi-un zâmbet cald pe chip, de parcă ea e cea mai fericită soţie, mamă şi bunică. Numele ei n-are nicio importanţă, dar povestea vă asigur că este una adevărată.
De la ea am învăţat că un om trebuie să ajungă la limita cea mai de sus a exasperării şi la pragul cel mai de jos al deznădejdii, pentru a învăţa că poate fi cu adevărat fericit. Aici, acum. Nu mâine, nu în concediu, nu la pensie, nu altădată!
Trăim, aproape cu toţii, cu prostul obicei de a aştepta fericirea. Aşteptăm mereu ca un om sau ziua de mâine să ne aducă bucuria mult visată. Întotdeauna aşteptăm, iar şi iar, stupid, ca Viitorul să poposească şi la uşa noastră cu tolba lui, plină cu întâmplări luminoase, care să ne facă fericiţi. Şi totuşi, cineva – un înţelept, desigur – spunea că, dacă nu putem fi fericiţi aici şi acum, suntem sclavii iluziei şi fericiţi cu-adevărat nu vom fi niciodată. Căci bucuria ne va scăpa mereu printre degete, ca o Fata Morgana care devine realitate doar atunci când este legată de locul acesta şi de timpul prezent. Aici şi Acum.
Aşa că deschideţi ochii, deschideţi fereastra acestei dimineţi spre splendoarea şi efemeritatea primăverii. Dacă veţi face linişte înăuntrul fiinţei, veţi descoperi cum, chiar şi în zilele cele mai mohorâte, pluteşte în aer un fel de sărbătoare a Clipei. Iar dacă astăzi e senin şi-aţi dibuit frecvenţa pe care se aude fericirea, aţi putea vedea cum primăvara colorează diafan şi inefabil oraşul sau cum o pace calmă şi serenă se scurge aurie pe pământ, printre trunchiuri de arbori, deasupra dealurilor şi văioagelor pădurii, printre brânduşe, ghiocei şi florile delicate de crucea voinicului, înainte ca primii muguri să se desfacă.
Pentru că, dragă Bucurie, în primăvara asta niciun om înţelept n-o să te mai aştepte.
Astăzi, astăzi este cea mai bună zi ca să fim fericiţi!
Excelent editorial. Intelept, as putea spune. Felicitari.