Colţul cultural: Despre înfrângeri însângerate – interviu cu Ovidiu Vasilescu Macin (II)

Articolul a fost vizualizat de 1,858 ori

Scriitorul Ovidiu Vasilescu Macin, cunoscut prozator, poet şi eseist, deţinător al Premiului Uniunii Scriitorilor şi al Premiului de Excelenţă acordat de Ministerul Culturii în anul 2008, s-a prezentat în faţa cititorilor săi cu două noi volume. Iată, acum, partea a doua a interviului realizat cu ocazia lansării volumelor de proză şi poezie “Strigătul sângelui” şi “Echinocţii atemporale”.

“Echinocţii atemporale” vine ca o contrapondere la subiectul dur din volumul “Strigătul sângelui”?

ovidiu macinRecunosc, cu onestitate, că această dublă lansare de carte, adică asocierea dintre poezie care, prin excelenţă, este un gen diafan, cu romanul, având un subiect dur, care se doreşte a fi o completare a romanului meu intitulat „STRIGOII ROŞII”, premiat, în anul 2009, de către Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Alba Iulia, pentru memorialistică, este o simplă întâmplare. N-am intenţionat să „îndulcesc” subiectul romanului dar, se pare, că aşa a vrut Dumnezeu să se întâmple. Un surâs şi o lacrimă! Interesant! Dar să ştiţi că nimic şi nimeni nu poate şterge lacrimile suferinţelor unui om care a trecut prin iad şi a ieşit de acolo chiar mai Om, pentru că suferinţa înţeleasă este talismanul sufletelor celor prigoniţi. Omul, această văpaie, această misterioasă fiinţă, are enorma şi rara posibilitate de a se sfinţi prin suferinţă, devenind un arhanghel răzbunător. Da, atunci vom fi noi înşine, când vom răzbuna toate înfrângerile însângerate, nu neapărat prin uciderea inamicului, pentru că măreţia sa, a Omului creştin, constă în a dezarma inamicul prin exemplul iertării. Omul, acest cântec prin care Demiurgul îşi destramă singurătatea, nu va putea fi înfrânt de uneltele Satanei, gând care încă mă ţine treaz şi convins că, finalmente, vom ieşi biruitori. Cei pe care i-am pierdut în neegala şi crâncena bătălie cu stafiile roşii vor învia odată cu neamul nostru românesc. Da! „Echinocţiile atemporale” nu pot echilibra uriaşa forţă a durerii din „Strigătul sângelui”.

Am vizitat anul trecut Muzeul Memorial al Victimelor Comunismului din Sighetul Marmaţiei şi am sesizat că această lecţie tristă de istorie nu este suficient cunoscută de poporul român. Cum comentaţi faptul că, după 1989, nedreptăţile şi dramele din puşcăriile comuniste nu au fost lămurite?

Cei care au pus mâna pe Putere după mascarada din 1989 n-au niciun interes să facă lumină în bezna care acoperă fărădelegile înaintaşilor lor. Cu cât se afundă mai tare acea tristă perioadă din istoria noastră în negura uitării, cu atât e mai bine! Cine să vorbească poporului despre nedreptăţile regimului comunist? Iliescu, care zâmbeşte larg şi nevinovat?
Nu, atâta vreme cât comunismul, doctina criminală a gangsterilor, această otravă cu efecte în masă, nu va fi scos în afara legii, iar „corifeii” săi şi azi în poziţii importante ori torţionarii cunoscuţi, ca Vişinescu, Ficior şi alţii, nu vor fi judecaţi şi aspru condamnaţi pentru delictul lor de crimă împotriva umanităţii, această ţară va continua să fie captivă şi bolnavă. Cum altfel, când după 50 de ani de teroare şi crimă, în loc să să-i tragă la răspundere pentru faptele lor, cetăţeanul român, care a mai flămânzit cu stoicism alţi 24 de ani, la aşa-zisele alegeri libere, se lasă mituit cu o sticlă de ulei şi o pâine, pentru a-şi vinde votul comuniştilor strânşi în PSD şi chiar în partide care se pretind a fi istorice, legându-se cu lanţuri de neocomunismul de la noi, pentru alţi 4 ani de înfometare şi batjocură. Atâta timp cât urmaşii monştrilor nu vor fi marginalizaţi de către acest popor, ţinut în beznă cu bună ştiinţă pentru a fi uşor manevrabil, povestea tristă şi adevărată a victimelor comunismului va rămâne învăluită în ceaţă.

Credeţi că scriitorii, filozofii sau artiştii ar trebui să se implice mai mult în viaţa cetăţii, printr-o atitudine civică permanentă? Ar putea fi acest fapt clik-ul care ar declanşa direcţia corectă?

Implicarea în viaţa urbei este, ori ar trebui să fie, o obligaţie morală a scriitorilor, filosofilor etc. Numai prin implicare directă în stufosul spaţiu al politicii de azi îl poţi remodela şi a-l face util naţiunii ori, după caz, îl poţi „dinamita”, pentru a te poziţiona cât mai strategic faţă de anticipările evenimentelor care vor urma. Asta ţine de fenomenul geostrategic şi apoi geopolitic, care depind de înţelepciunea individului de moment ori pe termen lung. Nimic nu se clădeşte pe ură şi vrajbă, aşa cum sunt instruiţi comuniştii, încă activi, direct ori indirect, în spaţiile ex-sovietice. Văd şi observ raramente o încercare vădit artificială de implicare a unor personalităţi din sferele la care ne referim. Nu este nimic mai puţin instructiv decât tentativele puerile de a desluşi, cumva, fenomenul politic, această frumoasă arhitectură, atunci când este prezentată de specialişti, ceea ce nu este cazul în România.
Trebuie, totodată, să tragem, însă, şi semnalul de alarmă. Neimplicarea intelectualităţii nu se datorează doar nepăsării, comodităţii, nepriceperii ori oportunismului politic, fenomen atât de des întâlnit la noi. Arma lor, condeiul, este tocit de lipsa mijloacelor materiale necesare exprimării ideilor formatoare de opinii în mijlocul concitadinilor, lipsei spijinului minim din partea forurilor îndreptăţite, pe alte criterii decât de interese de partid şi, nu în ultimă instanţă, discreditării lor în ochii cetăţenilor frământaţi de griji existenţiale. Trăind în nesiguranţă, umil şi flămând, cui îi pasă ce zice scriitorul, jurnalistul ori filosoful? Concluzionez că da, desigur, înţelepţii ar putea jalona o direcţie corectă, dacă ar fi dorinţă şi putinţă!

About Mircea Goian