Editorial: “Spărgătorii” Băse’ şi Răzgândeanu

Mai e puţin şi se-mplinesc 10 ani de când Băsescu spunea “Adriane, nici nu ştii, cât de mic începi să fii!”, hăhăind în timp ce se întorcea spre aliatul său de-atunci, Tăriceanu, flăcăul bătrân care avea să devină şi el om mare, cu orgoliu, vreo câţiva ani mai târziu. O conjunctură l-a propulsat pe Tăriceanu premier. Stolojan a fost “out” din clipa în care s-a văzut clar că era prea moale pentru a-l bate pe Năstase în cursa electorală. Băsescu era pe val. Cine să vină din partea liberalilor, luaţi atunci, oarecum, pe nepregătite? Tăriceanu.

Fire conflictuală (scandalagiu de punte şi de porturi, cum ar spune unii), Băsescu şi-a făcut încălzirea în primăvara lui 2005, acuzând “soluţia imorală” a PUR (sau PC, sau cum s-o mai fi numit partidul lui Voiculescu pe-atunci). În sinceritatea-i indirectă, Băsescu a recunoscut că s-a făcut frate cu dracul până a trecut puntea alegerilor. Apoi, într-o criză de conştiinţă, a vrut să se lepede de “necuratul” Voiculescu. A fost doar o furtună într-un pahar cu apă, urmată de o acalmie pe durata căreia se vorbea intens de fuziunea PNL cu PDL. Ar fi trebuit să avem încă din 2005 – 2006 un partid de dreapta de 30 şi ceva la sută, care să se lupte de la egal la egal pentru acapararea electoratului indecis la fiecare rundă de alegeri. Dar nu! Trufia lui Băsescu, bazată pe valul de simpatie generat de lehamitea poporului scârbit de ticăloşiile PDSR-ului din perioada 2000 – 2004, a făcut ca fuziunea să nu fie posibilă. Băsescu a intrat în conflict deschis cu Tăriceanu. Într-un moment de înţelepciune, Tăriceanu a anunţat, de pe scara avionului spre Bruxelles, că demisionează. Când s-a întors de la Bruxelles, a spus că s-a răzgândit, vă mai amintiţi? De-atunci şi porecla de “Răzgândeanu”. Dar revenim la ea un pic mai încolo.

Mai întâi trebuie să vă relatez un episod din vara lui 2004. Băsescu, preşedinte PD, venit la Deva. Nu plânsese încă spunând “Dragă Stolo…”, asta se-ntâmpla abia prin septembrie. Sala de şedinţe a organizaţiei judeţene a PD. Băsescu încadrat de Monica Iacob Ridzi şi Gheorghe Barbu la capătul mesei. Băsescu turuie despre încurajarea economiei locale, despre fabrici de mobilă în Hunedoara, astfel încât să nu ne mai vindem pădurile sub formă de buşteni etc. Se termină seria întrebărilor, moment în care Băsescu îşi îndreaptă privirea spre un individ care stătea în spatele sălii, sprijinit de o masă, îmbrăcat în blugi şi tricou: “Îi mulţumesc lui Vasile Blaga, e acolo, în spate, pentru rezultatele bune de la locale. El a fost directorul de campanie şi a avut o contribuţie importantă la rezultatele noastre”. Pare-se că mulţumirile au fost false. Băsescu a ajuns preşedinte, iar, un an mai târziu, nu mai asculta de nimeni, nici măcar de Vasile Blaga, cel căruia îi mulţumea la Deva, în vara lui 2004. Nu numai că nu a ascultat, ci a şi contribuit la fărâmiţarea “sfertului” din jumătatea de dreapta a politicii româneşti care a fost la un moment dat PD-ul, sfert ce trebuia completat de PNL nu mai târziu de 2007.

Acum revenim la Răzgândeanu. Din patron de reţele de staţii radio şi dealer de maşini s-a trezit, aproape fără să-şi dea seama, prim-ministru. Şi-a spus, probabil: “Sunt prim-ministru. Fără mine, Băsescu n-ar fi câştigat!”. Aşa şi-a motivat “rezistenţa” în faţa unui Băsescu pe care încă de prin 2005 chiar unii membri ai PD-ului îl acuzau că are maniera dictatorială de conducere specifică unui căpitan de vas. Ei, Tăriceanu s-a hotărât să-i reziste. Şi a făcut-o, o vreme. Din gâlceavă n-a avut nimeni de câştigat, că doar a fost şi aici un război, iar din orice război nu rezultă decât învinşi. Învinşi şi victime colaterale (aş zice eu). Învinşii sunt acum clar expuşi.

Tăriceanu, împotriva voinţei partidului său de suflet, a atins culmea ridicolului mergând cu traista-n băţ la Palatul Victoria pentru consultări cu şeful unui partid ce n-a scăpat încă de amintirea siglei cu secera şi ciocanul. Acum a anunţat că-şi face PNL-ul lui.

Băsescu, supărat pe indisciplina pedeliştilor lăsaţi aparent de capul lor, mai ales după începerea celui de-al doilea mandat la Cotroceni, a încurajat apariţia partidului “Albă ca Zăpada”, dar cu un rezultat electoral negru ca vederea orbului.

Prin “negocierile personale” cu şeful PSD (fie el şi unul tânăr, fără antecedente comuniste) şi prin anunţul iniţierii unei noi aripi liberale, Tăriceanu poate fi numit “spărgător de partid”. Prin tot ce a făcut în ultimii ani, Băsescu poate purta aceeaşi etichetă. Dar, poate, noi, simplii privitori la TV nu înţelegem nimic din ce se-ntâmplă în spatele uşilor închise de pe la Bucureşti. Nici nu prea am avea cum. Noi suportăm doar consecinţele. Suntem victimele colaterale ale războaielor lor. De fiecare dată!