Pe 2 august împlineşte 100 de ani. Cinci ani din viaţă i-a petrecut pe front şi în lagărele de muncă sovietice. Pentru chinurile îndurate, provocate de oameni, Dumnezeu a ţinut să-l răsplătească apoi cu o viaţă lungă şi, cât de cât, liniştită. În mare parte a reuşit, dar nu a reuşit să-i şteargă din minte momentele şocante prin care a trecut în cei doi ani în care s-a aflat pe front şi nici caznele la care a fost supus în lagărele de muncă ruseşti.
La 100 de ani, Petru Trif încă mai poate să redea foarte bine detalii de pe front şi din prizonieratul la ruşi
Povestea lui Petru Trif începe ca a oricărui veteran de război: şcoala în satul natal, premilităria, războiul. Continuarea e diferită: frontul a fost cum a fost, pentru el, dar anii de prizonierat l-au marcat şi mai tare.
O lovitură ca-n filme
Petru Trif s-a născut pe 2 august 1914, la Mihăieşti, în comuna Dobra, unde locuieşte şi acum. Armata a făcut-o în anii ‘30, la Regimentul 7 Altilerie Grea de la Sibiu. În 1938, după doi ani de stagiu militar, s-a întors acasă. Un an mai târziu, a fost chemat din nou la oaste. Regimentul său fusese mobilizat în judeţul Sălaj, aproape de frontiera cu Ungaria. A urmat retragerea din cauza cedării Transilvaniei de Nord-Est în favoarea regimului hortyst. N-au trecut decât câteva săptămâni şi Petru Trif a ajuns pe frontul de Est. Spune că nu are prea multe de povestit de pe front, pentru că, altilerist fiind, nu s-a aflat chiar în linia l. Are, totuşi, câteva istorioare deja împărţite cu nepoţii şi copiii. “Eram într-o casă, dintr-un sat. Nu ştiu cum se numea. Noi mergeam aşa, prin Ucraina de Sud, satele erau părăsite de bărbaţi şi, ăştia care eram mai chipeşi, dormeam în case, cu femeile. Mno… şi ele-s muieri şi mai au şi ele nevoi… mă-nţelegeţi. O dată stăteam într-o casă cu vreo patru camarazi. Din tăt satul ăla, numa’ de la casa în care eram noi ieşea fum pă horn. Le-am zâs «Stângeţi, mă, focu’ că poate ne văd ruşii şi dau cu tunu’ pă noi». Nu m-or ascultat. Ba, mai rău, or lăsat tunu’ nostru afară, aproape de uşa casei, fără să-l acopere cu nimic. Deodată s-aude o bubuitură. Să sparg fereştile, noi sântem tăţi trântiţi la pământ de suflu’ exploziei. Unii loviţi de cioburi, da’ nu rău. Ieşim afară şi vedem tunu’ nostru spintecat. Or dat ruşii cu tunu’ lor de-o intrat proiectilul lor pă ţeava tunului nostru. Bună altilerie or avut ruşii, mai bună ca a noastră”.
Din cei doi ani de front, unul l-a petrecut în Crimeea. A participat la asediul Sevastopolului şi chiar a reuşit să vadă cu ochii lui mega-tunul nemţesc numit “Dora”, înşelând un pic vigilenţa sistemului de pază al soldaţilor din Wermacht. “Să cutremura pământu’ când trăgeau cu el. Era mare cât o zi de post şi mergea numai pe şine. Păi, pentru el se construiau linii ferate provizorii. Numa’ vreo opt lovituri pe zi puteau să tragă cu el, vă daţ’ sama cât dura să-l încarce. Îl încărcau cu macaraua, din câte ştiu eu”.
Conserva care l-a salvat de la moarte
După un an în Crimeea, Regimentul de Altilerie Grea din care făcea parte Petru Trif a primit ordin să se deplaseze la Stalingrad. Nici n-au apucat să tragă vreun proiectil la Stalingrad. Când au ajuns, trupele Axei (din care făcea parte şi Armata Română la acel moment) băteau deja în retragere. “Când am ajuns acolo, nici nu ne-am poziţionat bine, c-or venit ruşii păstă noi. Ne-or fugărit o zi şi-o noapte. A doua zi dimineaţa, ne-am trezit încercuiţi şi dezarmaţi. Am apucat să ne rupem galoanele. Călcai numa’ pă însemne de grade. Ştiam că ruşii îi omoară pă tăţi gradaţii pe care-i prind. Eu eram deja sergent. Ne-or luat şi mâncarea. Aveam hrana aia pentru situaţii de urgenţă: o conservă de 100 de grame de carne de vită şi un kilogram de pesmet. Pesmetu’ n-am avut cum să-l ascund. Conserva am înfăşurat-o în haine. Când o venit rusu’ să mă precheziţioneze, am luat eu sulu’ de haine-n mână şi i-am zâs că nu-s altceva decât cămeşa şi izmele de schimb. Conserva aia de 100 de grame mi-o salvat viaţa”, povesteşte bătrânul. După ce au fost prinşi de ruşi, el şi camarazii lui au stat câteva zile într-un lagăr improvizat pe front. În fiecare zi, soldaţi ruşi veneau şi luau câte 100 de prizonieri pe care-i duceau la o gară din apropiere. “Mă scuzaţ’ că nu mai ştiu nume de oraşe, da’ asta-i viaţa. La 100 de ani, câţ am io, nu mai ţii minte tăte alea. M-or luat şi pă mine. M-or băgat într-un vagon de-ăla de vite. Două săptămâni am tăt mers cu trenu’. Nu ne-or dat nici apă în primele zile. Unii şi-or băut urina. Io am încercat, da’ n-am putut. M-am tras lângă un oblon al vagonului. Afară era ger. În vagon era cald, că era plin, eram înghesuiţi acolo. La oblon se făcea condens. Dimineaţa lingeam marginea oblonului ş-aşe mai îmi stâmpăram cât de cât setea. Pe drum mulţi mureau în vagon. Nu era zi să nu moară vreo doi, trei, patru. Noaptea scoteam conserva aia şi luam câte-o lingură. Dacă n-aş fi avut-o, aş fi murit şi eu acolo, în vagonu’ ăla de vite”.
Apa ucigaşă
Veteranul din Mihăieşti încă mai are puterea de a privi la televizor documentare despre cel de-al Doilea Război Mondial
După câteva zile în care n-au primit nici mâncare, nici apă, într-o staţie, uşa vagonului în care se afla şi Petru Trif s-a deschis brusc. La strigătele soldaţilor ruşi, prizonierii au făcut un pic de loc în dreptul uşii. Soldaţii din Armata Roşie au pus în vagon o găleată de apă. Unul dintre prizonieri n-a mai putut şi s-a aruncat să bea direct din găleată. Într-o secundă s-au dezmeticit şi alţi câţiva. Au sărit peste el. Prizonierul care se aruncase primul să bea apă din găleată a murit înecat. Scena este povestită de veteranul din Mihăieşti printre pauze lungi, în care pare că i-ar veni să plângă. Dar nu mai poate să facă asta. Suta de ani pe care o duce în spate parcă i-a împietrit sufletul.
“După vreo două săptămâni de chin în vagoanele alea, am ajuns undeva, în Urali. Mai întâi am muncit la Lagărul numărul 185. După aia ne-au mutat la Lagărul 165. Aveam mâncare doi peşti săraţi şi 200 de grame de pâine de-aia de război, de-a lor, pită de-aia de nu să strica niciodată. Atât, într-o zi întreagă. De la gară şi până-n lagăr ne-or dus pe jos. Mulţi ori picat din picioare. Nu mai puteau, după două săptămâni în care, când oprea trenu-n gară şi noi strigam că vrem apă, venea santinela şi ne bătea cu bâta”, povesteşte bătrânul.
Trucuri pentru supravieţuire
“Pă drumu către lagăr, într-o noapte, eu şi cu încă unu ne-am băgat sub un brad mare. Era mai bine acolo, că nu era neauă. Am stat acolo şi-a doua zi dimineaţa ne-am făcut că suntem şi noi căzuţi. Am văzut că ăia care picau din picioare nu erau puşcaţi, aşa cum ne-o speriat nu mai ştiu care. Erau luaţi şi duşi cu căruţa, nu mai mergeau pă jos. Am ajuns în lagăr şi ne-or băgat la baie. Unii, care n-or ştiut, degeraţi cum erau, s-or aruncat drept la apa caldă. Vai de mâinile şi de picioarele lor! Ce dureri ori putut avea! Noi, care-am ştiut că-i mai bine, îngheţat fiind, să te duci la apă mai rece, n-am suferit chiar aşa cum or suferit ei.
Dup-aia ne-or băgat într-o cameră de şase metri pă şase, 100 de oameni. Paturile erau suprapuse pă şapte niveluri. Aveau numa scânduri ş-atât paturile alea. Io m-am pus sus, da’ era prea cald. Nu puteam respira acolo. N-o trecut mult şi-o dat dizenteria-n noi. Câte trei – patru pe noapte mureau acolo. Dup-aia o venit şi tifosul păstă noi. Io m-am tras mai lângă uşă. Am făcut aprindere de plâmâni. Norocu’ meu o fost o doctoriţă pensionară cu suflet, care mi-o aranjat să mă internez într-un spital din oraş. Nu ştiu ce oraş era. Ruşii nu ne spuneau niciodată unde suntem”, povesteşte Petru Trif.
La spital dă peste el un sanitar din Brad. În salonul cu zeci de pacienţi, cei mai mulţi erau prizonierii nemţi, apoi cei unguri, italieni şi români. Sanitarul din Brad îl mută de pe patul situat, din nou, lângă uşa pe sub care intra un frig groaznic şi-i spune unui neamţ rănit la o mână să facă schimb de paturi. Neamţul înjură, sanitarul îl înţelege, îi trage două palme, neamţul se conformează şi Petru Trif este salvat din nou. Până în primăvara lui 1943, rămâne internat în spital.
“În primăvară, ne-or băgat la lucru, fiecare după meseria lui. Eu n-aveam niciuna, eram agricultor. M-or băgat la tăiat de lemne în pădure. În fiecare zi trebuia să tai 10 fire de copac, să le secţionez la doi metri lungime şi să le clădesc până la doi metri înălţime. Câte 10 ore munceam fără pauză. De mâncare primeam câte un litru de ciorbă de peşte şi cam atât. De la răşina aia de pe brazi am rămas fără piele pă mâini. M-am dus la spital şi o vreme m-or scutit de muncă. Cât am stat în spital, am văzut eu că acolo să dă de mâncare de tri-patru ori pe zi. Ce să fac io acuma să mă betegesc. Foamea urla-n mine, ca-n noi tăţi! M-am făcut că pic jos la 30 de metri de cantina spitalului. Or venit surorile, m-or luat… am stat câteva zile-n spital ş-am mâncat şi io ca oamenii. Da’ dup-aia m-or trimes iară la lucru”, mărturiseşte bătrânul.
Cartoful ca delicatesă
În toamna lui 1943, este luat din lagărul din Urali şi trimis tocmai la graniţa fostei URSS cu Finlanda. Ruşii construiau aici un fel de silozuri pentru alimente, pe jumătate îngropate în pământ. Clima mai rece din zonă favoriza păstrarea alimentelor. Şi aici exista o normă, normă pe care localnicii nu prea voiau s-o îndeplinească. Prizonierii români, ca să-şi primească porţia întreagă de mâncare, aşa slabă cum era ea, erau nevoiţi să-şi facă norma. Supăraţi, localnicii au început să le facă fel de fel de probleme, de la delaţiuni până la glume proaste. “Cum gătam câte un siloz, cum veneau camioanele cu alimente. Femeile din camioane ne mai aruncau câte-un cartof pă care-l frigeam în foc şi-l mâncam cu tăt cu coajă. Tare bun mai era crumpu’ ăla când îl prindeam. Aveam năcazuri cu copiii ăia premilitari ai ruşilor, că ne tăt stângeau focurile”, povesteşte Petru Trif.
Înainte să plece din Urali, veteranul, acum în vârstă de 100 de ani, a avut un abces la o măsea. Sanitarul din spital i-a scos însă două. Venise iarna, iar rana lui nu se mai vindeca. “Mi s-o umflat gura pă partea dreaptă de numa’-numa’. Aveam rană deschisă-n partea dreaptă a maxilarului. M-or băgat iară-n spital, mi-or tăiat bucată din mandibulă. Nici acuma nu pot mânca pă partea dreaptă. Ca să rămân internat, dimineaţa luam apă rece-n gură, să nu să vindece rana. Mai bine chinuiam aşa decât să muncesc ca un sclav şi să fac foamea la săpat de silozuri”. În primăvara lui 1944, n-a mai avut încotro. Doctorii aveau nevoie de patul lui şi l-au trimis înapoi în lagăr, nevindecat complet. A continuat să muncească şi să sufere de foame. Suferea atât de tare, încât a plâns zile-n şir după ce se formase deja Divizia Tudor Vladimirescu (unitate militară formată începând cu toamna lui 1943 ca parte a Armatei Sovietice, la iniţiativa lui Stalin, element folosit apoi şi la instaurarea comunismului în România). “Nu m-or luat, c-aveam gura umflată. Mai bine riscam să mor pă front, de glonţ sau de obuz, decât să chinuiesc acolo muncind fără mâncare”, explică bătrânul. Rana de la maxilar nu i s-a vindecat, a ajuns din nou la un alt spital. Un medic-prizonier austriac reuşise să-i convingă pe ruşi să-l lase să le organizeze un spital sanatoriu: “Mi-a recomandat dieta numărul 13. Era mâncare bună, dar la care nu trebuia să mestec. Am dat iară peste un sanitar român. Nu eram fumător, dar primeam şi două pachete de ţigări pe săptămână. Ţigările i le dădeam sanitarului, iară sanitaru’ îmi aducea şi mâncarea mea gata măcinată, dup-aia-mi dădea şi mâncarea normală, ca la ceilalţi pacienţi. Nemţii din sanatoriu, când şi-or dat sama, or început să-njure. Care-njura primea două palme de la sanitar. «Dumnezeu’ vostru de hoţi! Din cauza voastră am ajuns noi aici», le zicea sanitaru’, în timp ce-i plesnea”.
De data asta a stat internat şase luni legate. În primăvara lui 1945, încă mai avea gura puţin umflată. La 1 mai, este externat şi trimis înapoi într-un lagăr de muncă. De data asta, cu o sticlă de şampanie la el. Ruşii erau deja în cartierele mărginaşe ale Berlinului. “Era lagărul 125 sau 130, nu mai ţin minte. De data asta eram la transport de lemne. Cât era zâua de lungă, trebuia să cărăm la fire de copac de la locul din care erau tăiate până la locul în care erau încărcate-n maşini. Cam un kilometru şi jumătate era distanţa. Vara şi toamna o fost cum o fost. O venit iarna. Cădeam pă drum, că alunecam. Vai, da’ rău mai era! Norocu’ meu o fost că am dat peste domnu’ Peica, un dascăl din Săcămaş numit de ruşi şef cu propaganda. El m-o băgat la tăiat de lemne lângă bucătăria lagărului. De data asta, duminica după-amiaza nu ne mai puneau la lucru, da’ ne duceau la program artistic. Tăt propagandă comunistă era şi aia”.
Comandantul cosaşilor
Tânărul sergent Petru Trif, înainte de a pleca pe front
În primăvara lui 1946, dascălul din Săcămaş l-a ajutat să plece într-un alt lagăr, cu un regim mai uşor, în care deţinuţii se ocupau de transportul baloţilor de bumbac. În vara aceluiaşi an, Petru Trif a devenit şef peste 100 de cosaşi. “Nu prea mai erau bărbaţi în URSS, da’ fânaţăle trebuiau cosite. Cine o ştiut să tragă de coasă, o scăpat de baloţii de bumbac. Eram 98 de români şi doi italieni. Ăia doi italieni prindeau broaşte, le rupeau picioarele din spate şi le băgau în ciorba pe care le-o dădeau ruşii. Ieşea o zamă de zici că era zamă de pui. Noi, românii, ce ştiam?! Luam măcriş ş-alte verzâturi de băgam în zamă ca să fie mai groasă. Italienii râdeau de noi. Ziceau că ei papă carne, da’ noi mâncăm iarbă”, îşi aminteşte veteranul din Mihăieşti. Vara şi vremea cositului au trecut repede. Toamna lui 1946 a însemnat pentru el alt chin: munca la făcut de plute pe Volga. Abia în noiembrie 1946 a fost eliberat. A ajuns acasă. După atâtea chinuri, s-a considerat norocos. Dintre cei nouă flăcăi din sat luaţi pe front, doar el şi încă doi s-au mai întors. “Am rămas sângur, da’ câtă vreme pot să mă duc la privată fără să mă ajute nimeni, nu mă plâng”, spune bătrânul. De ziua lui, mărturiseşte că nu-şi doreşte decât ceva bun de mâncare şi multe bomboane la desert. Pe lângă bomboane, îi mai plac şi documentarele despre cel de-al Doilea Război Mondial. Cum se mai poate uita la ele, după doi ani de front şi patru de prizonierat? “Mi-s curios. Vreau să ştiu mai bine ce şi cum s-o întâmplat atunci. Să văd cum luptam noi şi cum luptă ăştia de-acuma”, răspunde Petru Trif.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.