Călătorie între moarte şi viaţă, în Ardeal şi în Ungaria

Articolul a fost vizualizat de 2,249 ori

Luca Buda a stat doar un an pe front şi încă un an în armată, însă a fost de-ajuns ca viaţa să-i fie distrusă. Are 92 de ani, dar nici acum nu poate accepta moartea camarazilor săi de arme, moartea sutelor de oameni pe care i-a văzut ucişi cu sălbăticie de un război făcut, până la urmă, de oameni. Oameni care au avut, fiecare, mult de suferit şi enorm de mult de pierdut. După războiul din care a scăpat cu viaţă, destinul l-a pedepsit pe nedrept: iubita lui de la şcoală, Marica, cea care-i devenise soţie, a murit la trei zile după ce i-a adus pe lume un fiu. Dumitru, copilul lor, moare şi el la un an şi cinci luni.

Luca Buda nu poate uita imaginea camaradului său de la mitralieră împuşcat în cap cu un glonţ dum-dum

Luca Buda nu poate uita imaginea camaradului său de la mitralieră împuşcat în cap cu un glonţ dum-dum

Nu plânge, însă când vorbeşte despre iubita lui din tinereţe, despre pruncul mort la câteva luni, despre creierii împrăştiaţi ai camaradului său din groapa mitraliorului, tonul vocii sale este cel al omului care, deşi pare liniştit, nu a încetat să-şi spună “De ce eu? De ce mie mi s-au întâmplat toate astea?”. Şi-a găsit alinarea în Biserică, dar durerile sufletului său sunt doar alinate, nicidecum eliminate. Iar uneori zvâcnesc atât de tare încât nea Luca este nevoit să caute din nou printr-un sertar poza primei sale iubiri. Doar aşa mai poate merge înainte.

“Ei, ce să fac? Fac bine! Am fost la doftor de m-o reglat inima. Doctoru’ Dindeal de la Orăştie mi-o garantat că până la 100 de ani merge dispozitivu’. Io i-am zâs «Domnu’ doctor eşti sigur? Ai grijă că, dacă mor înainte de 100 de ani, te dau în judecată»” spune bătrânul râzând. Şi ar cam fi pus pe glume, dacă subiectul discuţiei n-ar atinge cea mai tristă perioadă din viaţa lui. De cum e întrebat de război, nea’ Luca redevine serios. Tonul vocii sale coboară grav, iar printre cuvinte răzbate un zbucium sufletesc rar întâlnit.

S-a născut la Bozeş, pe 20 februarie 1922. Tot la Bozeş a făcut şi cele şapte clase primare, timp în care a prins drag de Marica, o fată frumoasă pe care avea s-o iubească nespus. Pe 20 mai 1944 a fost încorporat. Comisariatul Militar de la Deva l-a trimis la Haţeg – Batalionul 10 vânători de munte, Compania a lV-a – armament greu (mitraliere, tunuri anticar şi branduri). “M-or fi văzut aşe mai mare şi de-aia m-or fi dat acolo. Or fi zâs că pot să car mai uşor mitraliera aia de 20 de kile”, explică bătrânul.

Pe 24 august este pus pe tren şi ajunge la Orăştie. Primele sale zile în linia l au fost la Balomir. Nemţii ocupaseră poziţia înaltă a unui aerodrom şi refuzau să se predea. Până la urmă au cedat. Apoi Luca Buda şi compania lui sunt trimişi în marş până la Lancrăm (judeţul Alba), la Râpa Roşie. “Nu apucaserăm nici măcar să tragem cu mitralierele, aşa că ne-or organizat la Râpa Roşie un poligon”. După sesiunea de trageri de la Râpa Roşie, compania a lV-a din Batalionul 10 vânători de munte Haţeg este din nou trimisă în marş. De data asta pe direcţia Alba – Zlatna – Abrud.

“Eram tânăr şi prost”

“De la cât am cărat mitraliera aia în spate mi s-o făcut o bubă urătă pă umăr şi la gât. La Abrud m-or băgat câteva zile-n spital. Io eram deja clarinetist. Le cântam la surorile medicale, ai hai! Da’ or venit dup-aia răniţi de la Câmpeni. O fost o bătaie mare acolo, cu nemţii. Ş-apoi or început să-mi zâcă doctorii «Mă, aici mor oameni şi tu cânţi?». Eram tânăr şi prost. Am fost şi mai prost când m-am rugat de doctori să-mi deie drumu’ să plec numa’ după o săptămână în spital. Doctorii ziceau «Unde vrei să mergi? Să te duci cu trupa? Lasă, stai aici că stai bine». Până la urmă mi-or dat drumu’ câteva zile acasă, la Bozeş. Îmi era tare dor de Marica. N-o trecut mult ş-o venit şăfu’ de post cu ordin să mă duc înapoi la armată. M-am prezentat la Haţeg. Plecăm iară pă jos, mai întâi la Deva, dup-aia la Brad, dup-aia la Abrud, dup-aia cu mocăniţa până la un sat, Ocolişu, unde am intrat în linia I. Aveam un căpitan Goangă şi ne bătea la cap să ne facem mereu gropi individuale, sau tranşee. «Mă, băgaţi-vă la groapă, să nu vă muşte goanga» ne zicea”. Tot aşa, din asalt în asalt, plutonul lui nea’ Luca ajunge până la Iara, aproape de Cluj-Napoca, unde se întâlnesc cu vechea companie. Sunt blocaţi însă de tirurile de artilerie susţinute ale nemţilor. Zile-n şir stau în tranşee, sub tirul artileriei inamice. Aici vede cum un camarad de-al lui surzeşte instantaneu, din cauza unui proiectil căzut la vreo 20 de metri distanţă. Tot aici foamea începe să devină şi pentru el cel mai bun bucătar: “Tăiau bivolii şi ne făceau de mâncare. Seul ăla de pe carnea de bivol s-aduna pă marginile marmidei de zici că erau nuci. Da nu mai conta, că ne era foame. Noi aşa ziceam, că grămezile alea de seu întârit îs nuci. Dup-aia am plecat cătră satu’ Luna. Am dat păstă o livadă cu peri. Ai, Doamne. Ne-am umplut şi buzunarele şi sacul de merinde numa’ cu pere, că altceva n-aveam ce mânca”.

Mămăliga cu brânză, în două variante: stricată şi proaspătă

Odată instalaţi aproape de Luna, Luca Buda şi camarazii lui de arme au un prim contact cu “abordarea” rusească a războiului. Toţi aud de jos, din sat, o femeie cum ţipă. Ruşii trag de ea. Femeia ţipă şi mai tare, după care se face din nou linişte. Momentul i-a marcat pe toţi. N-au avut timp să se gândească prea mult la el. Poate că ştiau deja că-i aşteaptă grozăvii şi mai mari. “Am plecat către Oradea. Am luat cu noi un localnic şi căruţa lui cu boi să ne ducă materialele. Atâta o fost de grea căruţa aia că, după o vreme, boii or căzut din picioare, iară omu’ ăla săracu’ ne-o zis «Puteţi să mă puşcaţi, da boii mei nu mai pot merge». Dup-aia am stat o zi la Mănăstireni. Eram flămânzi. Am găsit nişte făină de mălai cam stricată şi nişte brânză cam acrită. Am făcut mămăligă cu brânză ş-am mâncat. Măi, era ca şi cum ai fi pus otravă-n ea. După fiecare îmbucătură ziceam «A dracu’ să fie că nu mai iau din ea», dar luam iară că eram tare flămânzi. Din Mănăstireni am plecat de-am ajuns într-un sat de la Ciucea mai încoace. Oamenii erau bucuroşi c-or scăpat de unguri. Săracii, ne-or primit cu mâncare, cu ce-or avut şi ei. Dup-aia am ieşit la drumu’ mare spre Oradea. Când eram la şcoală am învăţat cum or fost năvălirile barbarilor. Cum veneau tătarii pă cai cu mantiile fluturând în vânt, prădând tăt ce le ieşea-n cale. Exact aşa veneau ruşii, călare pe cai şi nu lăsau mai nimic întreg în urma lor. Capturaseră mulţi cai. Erau câte şapte-opt cai legaţi la o căruţă. Tot ce or găsit or luat. Am ajuns în Ciucea. Ne-am despărţit de unitate. Era deja cam frig, şi voiam să ne băgăm la oameni prin case, să dormim. Ce să te poţi băga, că erau aşa de pline de ruşi că nu puteai deschide uşa”.

Până la urmă, el şi un camarad găsesc adăpost într-o ogradă a unei case mai izolate, lângă o claie de fân. Dimineaţa, proprietarul trece pe-acolo şi rămâne şocat când e rugat în româneşte să ofere ceva de mâncare: “N-avem, c-asară ne-or luat ruşii tăt ce-am avut. Da’ sunteţi soldaţi români?! De patru ani n-am mai văzut soldaţi români”. Omul îi lasă pe soldaţi să plece, dar se duce iute-n casă şi le povesteşte soţiei şi mamei ce-a păţit. Femeile ies repede din casă şi-i întorc din drum pe cei doi ostaşi. “Ne-or făcut mămăligă cu brânză. Ai Doamnei, un deliciu o fost!”.

Pâinea tăiată cu toporul, în casa morţilor

Luca Buda îşi regăseşte unitatea şi trece graniţa în Ungaria pe la Marghita. În primul sat de pe traseu primeşte o felie mare de pâine proaspătă. De bucurie, el şi ai lui s-au pus pe cântat. “Noi cântam, unguroaicele plângeau. Era război, era lucru slab. Era… era rău de tăt!”. Alte câteva zile de marş, alt sat unguresc, altă amintire terifiantă: “Am ajuns aproape de Tokai, da’ n-am trecut Tisa, să intrăm în oraş. Am ajuns într-un alt sat, nu mai ştiu cum se numea. Umblam iară după mâncare. Înaintea noastră trecuseră ruşii. Am intrat într-o casă. Bărbatu’ era mort, muierea lui moartă şi fata lui de vreo 14-15 ani moartă şi ea. Îi puşcasără ruşii. Pita era-n cuptor rămasă. Era aşa de uscată de-am tăiat-o cu toporu’ ca s-o putem mânca”.

Batalionul 10 vânători de munte ajunge după câteva zile în localitatea Emod. Aici este întâmpinat cu foc puternic de către trupele naziste. Soldaţii români încercau să se salveze profitând de brazdele mai adânci trase-n câmp cu câteva zile înainte ca linia frontului să ajungă aici. “Unde era braza mai adâncă, băgam capu-n ea, nu conta că era apă sau nu, că era o toamnă ploioasă. Dacă nu băgam capu-n brazdă, ni-l retezau brandurile nemţilor. În faţa noastră erau nişte şire de paie de grâu. Una-două or luat foc. Trăgeau după noi, razant, şi cu tunu’ anticar. Acolo, un camarad, Lădaru, din Geoagiu Băi, o rămas fără picior”.

Izolaţi pe un vârf de deal

Puşcaşii mitraliori erau primele ţinte vizate de inamic şi în cel de-al Doilea Război Mondial

Puşcaşii mitraliori erau primele ţinte vizate de inamic şi în cel de-al Doilea Război Mondial

După ce Gara Emod cade în mâinile trupelor ruso-române, Batalionul 10 primeşte ordin să ocupe platoul de pe vârful unui deal din apropiere. Reuşeşte să ajungă în poziţie fără vreun foc de armă tras de inamic. Într-o singură noapte, vânătorii de munte de la Haţeg fac un dispozitiv defensiv şi aşteaptă noi ordine. Până să vină însă ordinele, se trezesc înconjuraţi. Bucătăria de campanie nu apucase să urce sus, pe deal. “Eu eram încărcător la mitralieră. Trăgătorul meu era Ilie Mazilu. Aveam şi-un sergent, Pescaru, care ştia ungureşte. Într-o zi, ne ia să mergem cu el într-o coastă de deal că văzuserăm noi ceva mişcare de civili pe-acolo. Ce era: ungurii din satul din apropiere aveau acolo pivniţe pentru vinuri săpate în pământ. S-or refugiat acolo cu găini tăiate, cu porci, cu saci de făină. Ne-or dat de tăte, inclusiv vin. Pescaru s-o îmbetat. Când ne-am întors, am trecut un pic şi prin sat. M-o abordat un refugiat care ştia româneşte. Mă-ntreba cum stă treaba cu ruşii. Io atât i-am zâs: «Să vă feriţi muierile din calea lor». Eu răspundeam, el le traducea la oameni acolo. Cum îi mai ziceam câte una, cum să-ngrozeau săracii oameni”. În timp ce le dădea sfaturi civililor unguri, Luca Buda aude foc în poziţia batalionului. Aleargă spre postul lui şi-l găseşte pe Ilie Mazilu singur la mitralieră: “Erau şase. I-am pus jos pe toţi. Hai să mergem să-i dezbrăcăm, că ne trăbă hainele. Doară vine iarna”, îi spune trăgătorul. “Io n-am zis nimica. M-am apucat să lucru la mitralieră. Aud un pocnet în dreapta mea. Când mă-ntorc, Mazilu al meu era puşcat în cap. Dup-aia văd un neamţ cum să trage târâş să se adăpostească. Putea să mă puşte şi pă mine, da’ nu înţeleg cum de m-o cruţat. Numa’ Dumnezău m-o scăpat şi atunci. Dup-aia aveam să aflu că din ăia şasă puşcaţi de Mazilu, un neamţ o scăpat, patru or murit şi unu’ era rănit, iară pă rănitu’ ăla l-o puşcat în cap, cu pistolu, sergentu Pescaru, care venea beat de la beciurile ungurilor.

Mno, să revenim. Mazilu era puşcat în cap, da’ nu murisă «Mă Luca, mă. Hai mă de mă pansează!» îmi zicea. Vorbea, deşi era puşcat în cap cu un glonţ dum-dum care-i intrasă fix între frunte şi prima linie a părului. Io-mi pierdusem pansamentu’ individual. El îmi zice «Vezi că sub piatra aia l-am pus eu p-al meu». Găsesc pansamentu’ îi şterg creierii de pe frunte, vin sanitarii, îl iau, îl duc şi la o zi dup-aia moare săracu, acolo, pă dealu’ ăla, că altundeva unde, că noi eram înconjuraţi. Or vrut să mă pună pă mine trăgător, da’ io n-am vrut. N-am putut să omor oameni. Dacă era să vină unu să fi vrut să mă omoare, aş fi putut să trag, da’ altfel nu. N-am avut io firea aia să iau oameni în cătarea puştii şi să trag după ei”.
N-a avut timp să simtă prea mult şocul morţii camaradului său. Imediat nemţii au început să bombardeze poziţia românilor. Ruşii, la fel. “Dădeau şi nemţii cu artileria pă noi, dădeau şi ruşii cu Katiuşele. Prăpăd o fost, mai ales când or dat ruşii. Un ofiţer şi mai mulţi soldaţi am pierdut în câteva clipe. Nici nu mai ştiu câţi. Dup-aia or semnalizat ai noştri cu rachete luminoase de ş-or dat ruşii seama că noi suntem acolo, pă deal, nu nemţii. Ţin minte că într-o dimineaţă, după o noapte de bombardament, generalu’ Iordăchescu le zicea gradaţilor din juru’ lui «Am pierdut Batalionul 10». Ei, o dat Dumnezău de n-o fost chiar aşe! Or dat şi ruşii şi românii dup-aia un atac mai mare, de i-or împins pă nemţi şi ne-or scos din încercuire”, povesteşte nea’ Luca.

Veteranul relatează apoi o scenă cum noi, cei mai tineri, doar în filme am văzut. În timp ce coborau de pe deal, românii dau peste un grup de 9 nemţi. Soldaţii cu zvastică scot pistoalele şi încep să ţipe la români să se predea. Românii îşi îndreaptă puştile spre ei şi ţipă cam acelaşi lucru. Această încleştare a nervilor a durat câteva secunde bune, de parc-ar fi fost ore. Apoi nemţii şi-au dat seama că sunt mai puţini decât adversarii şi s-au predat.

Moartea văzută din tren

Marica, fata tânără şi frumoasă alături de care,  după un război traumatizant, Luca Buda nu şi-a dorit decât să aibă o viaţă liniştită, însă destinul a luat-o de lângă el la doar un an după ce i-a fost mireasă

Marica, fata tânără şi frumoasă alături de care, după un război traumatizant, Luca Buda nu şi-a dorit decât să aibă o viaţă liniştită, însă destinul a luat-o de lângă el la doar un an după ce i-a fost mireasă

Pe 18 noiembrie 1944, pe dealurile Ungariei, Luca Buda este rănit la picior. Un proiectil de artilerie cade la doar 10 metri în spatele lui şi-al unui camarad. “Petru Bubulete îl chema. Un băiat înalt, frumos, roşu la faţă. I-o intrat o schijă-n spate de i-o perforat plămânu’. Mă uitam la el şi-am văzut cum, într-o clipă, i s-o dus roşeaţa aia de pe faţă şi o venit gălbeneala aia ca ceara. Eu am scăpat numa’ cu pulpa stângă. Pă Petru, săracu’, l-or dus cu targa. Pentru mine n-o mai fost targă, am mers sângur, pă drumuri frământate de camioane şi tancuri. Era noroiu’ aşe de mare că trebuia să-mi trag picioarele cu mâna ca să le scot din el şi să pot înainta”. Luca Buda ajunge cum poate la primul punct de asistenţă sanitară. Îl vede doctorul de acolo şi-i spune “Măi băiete, n-am cu ce să te trimit la spital. Du-te pe jos şi când ajungi acasă să mergi la biserică să aprinzi o lumânare şi să-i mulţumeşti lui Dumnezeu c-ai scăpat numai cu rana asta din război”. Cu rana pansată de data asta ceva mai bine, Luca o ia din nou la drum, pe jos. Într-un sat dă peste o casă ocupată de soldaţi români. Îi roagă să-l ajute să ajungă la spital. “Du-te cum poţi, ce ne pasă nouă?” vine răspunsul surprinzător de crud al românilor. Deodată vede o căruţă încărcată de covoare. Ruşii luau tot ce prindeau de prin casele ungurilor. Le face semn soldaţilor că e rănit şi este ajutat să se urce peste covoarele din căruţă.

“Ajung la un spital improvizat într-o şcoală dintr-un sat. Era ca-n iad acolo. Numa’ vaiete şi urlete. Încontinuu cărau ambulanţele de-acolo răniţi către spitalu’ mare din Debrecen. Noaptea mi-o venit şi mie rându’. Atâta am urlat de durere pă drum din cauza zdruncinăturilor c-am crezut c-acolo mor. Ajung în alt spital de campanie. Stau pă pat lângă unu’ rănit la piept. Tătă noaptea m-o lovit cu mâna stângă-n piept. Dimineaţa era mort, săracu’. De data asta era un spital rusăsc. Tare bine ne-or ţinut”. După alte două zile Luca Buda este pus într-o căruţă cu coviltir şi trimis, într-un convoi, spre spitalul din Debrecen. Lângă ruinele gării oraşului ungar se opreşte convoiul, răniţii sunt daţi jos din căruţe, iar cei care pot merge pe picioare sunt însoţiţi de un sergent rus. Aproape de gară, românii dau peste alţi români, răniţi şi ei, ieşiţi la plimbare. Află de la ei că tratamentul în spital este foarte bun, mâncarea la fel, însă există un dezavantaj: ruşii trimit înapoi pe front soldaţii cu rănile încă nevindecate complet. Luca Buda şi încă 16 inşi ies din convoiul ce se îndrepta spre spital şi rămân în gară. Fără mâncare, fără haine groase… Se urcă într-un marfar ce venea spre Episcopia Bihorului. “Era o noapte cu lună plină când am plecat din Debrecen, cu trenu’. Din vagonu’ ăla de marfă am văzut iară numa’ moarte. Linia frontului trecuse demult p-acolo, de câteva luni, dar de-o parte şi de alta a liniei ferate erau numa’ morţi. Morţi neîngropaţi, lăsaţi acolo, cu lunile, vă daţi seama?!”

Salvat din război, pentru un chin şi mai greu

Pe 6 decembrie 1944, Luca Buda ajunge la Deva. Primul lucru pe care-l face este să sune acasă, în sat, la Bozeş, pentru că apăruse un zvon c-ar fi murit. “Săraca mama. Merea în fiecare zi la Primărie să-ntrebe dacă n-o venit vreo carte (scrisoare – n.r.) de la mine. De la un moment dat eu n-am mai scris de pe front. Acu’ scriai, păstă o oră mureai”, explică bătrânul. De cum ajunge la Deva este din nou internat în spital până pe 28 martie 1945. Primeşte concediu medical o lună, după care se prezintă din nou la unitate, la Haţeg. Mai primeşte o lună de concediu. Între timp, războiul se termină. Se prezintă la Comisariatul Militar de la Deva pentru a fi lăsat la vatră cu acte-n regulă şi ridică mâna când un sergent întreabă cine vrea să devină ordonanţă pentru un ofiţer. El nimereşte în serviciul colonelului Gheorghe Motoc, fost comandant al Regimentului 92 infanterie Orăştie. “Întră timp, la noi în sat rămăsăsără multe fete nemăritate. Erau şi câte două sau tri nunţi în fiecare duminică. Numa’ Marica mea, Dumnezeu s-o odihnească, să mai plângea că ea o să rămâie fată bătrână. Am cerut concediu de la comandant şi-n octombrie m-am însurat. Dup-aia, o trebuit să fac de pază la casa soţiei comandantului care era în Oraviţa. În februarie 1946 vine şi Marica la mine. O lună am stat amândoi acolo. Aia ne-o cam fost viaţa împreună. Pă 26 octombrie o născut, de Sfântu Dumitru. La tri zâle dup-aia Marica, draga mea, o murit. Avea o aprindere la plâmâni. Era internată în spital la Orăştie şi prima penicilină ajunsă aici pentru ea o fost adusă de un verişor care s-o dus cu maşina la Deva ş-o venit cu fiola în mână ţinută afară, pă geam, că nu trebuia să prindă căldură”.

Când povesteşte de moartea iubirii tinereţii sale, vocea lui nea’ Luca începe să tremure şi mai tare decât atunci când povesteşte grozăviile de pe front. Pentru o vreme îşi alină durerea ţinându-l în braţe zi şi noapte pe Dumitru, fiul lui. Nu se mai simte însă deloc bine în casa socrilor şi vrea să se întoarcă la ai lui cu tot cu cel mic. “«Noi numa’ pă Marica am avut-o ş-acuma ne iei ultima speranţă», îmi ziceau socrii. Am cedat. Am lăsat copilul la ei. Erau distruşi, săracii. Or mai luat-o şi cu beutura. Dumitru al meu o murit când avea un an şi cinci luni. Socrii mei l-or lăsat în grija unei servitoare de 12 ani. Servitoarea i-o dat mâncare alterată şi, într-o săptămână, Dumitru al meu s-o stins”.

În 1948, Luca Buda se recăsătoreşte. Cea de-a doua soţie îl ajută să mai uite de necazuri, oferindu-i o fată. Acum are un nepot şi un strănepot. Între timp, se apucă să slujească biserica din Geoagiu-Băi. 64 de ani a făcut asta, pentru că de mic avea glas şi era şi credincios. Este autorul unei cărţi cu cântece de înmormântare personalizate. “Le-am făcut cântări la morţi, la fiecare, după situaţia lui”. Câţiva ani lucrează ca poştaş, apoi ca portar la Hotelul Diana din sătucul devenit staţiune balneo-climaterică. Primeşte o pensie de 294 de lei pentru anii lucraţi, plus o indemnizaţie de veteran de război în valoare de 250 de lei. Pe motiv că are şi pensie de veteran, Guvernul nu i-a majorat şi lui pensia de drept, la minimul de 350 de lei. “Mi-or scos ochii cu mai nimic”, spune bătrânul.

About Ciprian Iancu