EROII UITAŢI: Patimile lui Aurel Vlaicu – veteranul de război

Articolul a fost vizualizat de 2,219 ori

Din întâmplare poartă numele aviatorului român născut la Binţinţi, lângă Orăştie. Veteranul locuieşte însă destul de departe de oraşul Paliei, dincolo de Deva, în satul Bacea, comuna Ilia. Are 93 de ani şi nici până acum nu s-a putut împăca cu gândul că războiul l-a lăsat fără piciorul drept. A trecut prin atâtea vreme de trei ani cât s-a aflat pe front şi prin aşa-zisele spitale de campanie, încât deseori izbucneşte în lacrimi, când îşi spune povestea. Şi e o poveste lungă, intensă şi, mai ales, dramatică.

În februarie 1942, Aurel Vlaicu s-a trezit soldat în toată regula. În mod normal trebuia să fie încorporat abia în 1944, dar pe front Armata Română pierduse deja zeci de mii de oameni. A ajuns la Regimentul 92 Infanterie din Orăştie. În august 1942 este trimis pe front.

Măcelul de la Stalingrad

Experienţele de front ale veteranului din satul Bacea sunt legate de mai toate momentele - cheie ale celui de-al Doilea Război Mondial în care a fost implicată Armata Română

Experienţele de front ale veteranului din satul Bacea sunt legate de mai toate momentele – cheie ale celui de-al Doilea Război Mondial în care a fost implicată Armata Română

“O lună întreagă am tăt mers cu trenu’. Erau vagoane de-alea de marfă, cu paie pă jos. Ne mai plângeam de foame. Primeam mâncare caldă o dată în zi, la amiază. Dimineaţa primeam un surogat de cafea şi raţia de pâine, câte 600 de grame. Atât. Ne-or dat jos undeva în Stepa Calmucă. Noi eram în Divizia 18, care era în rezervă, în spatele liniei frontului. Ne-or purtat dintr-o parte în alta a liniei de front de nici nu mai ţin minte în câte locuri ne-or tăt dus pă lângă Stalingrad p-acolo. Pe 19 noiembrie 1942, când o venit ziua prăpădului, eram lângă oraşul Şutov 1. Dăduse iarna peste noi. Era un frig de nu mai ştiam ce să facem”, povesteşte bătrânul, după care izbucneşte în lacrimi, apoi se scuză: “Mă scuzaţi, am rămas cu boala asta a plânsului. Aveam nişte pantaloni de cânepă aşa de groşi că vedeau prin ei. Nu toţi or mai apucat să-şi ia mantalele de iarnă, că n-or venit destule pă front din prima tură. No! Pe 19 noiembrie o venit o bubuitură continuă, dimineaţa. Imediat roiuri roiuri de avioane pă deasupra. Pă pământ sute de tancuri rusăşti huruiau şi trăgeau întruna. Cei din prima linie s-or retras. Noi am rămas pă poziţie şi-n prima zi nu ne-or clintit. În a doua zi am primit ordin de retragere. Veniseră şi mai multe tancuri şi nu mai puteam ţine poziţia. În 21 noiembrie eram deja la 10 – 15 kilometri distanţă de locul ăla unde-am luptat pă 19. Ruşii ne-or urmărit încontinuu trei zile şi cu tancurile şi cu avioanele. Nu ne-or slăbit o clipă. Numa’ noaptea n-or prea avut ce să ne facă. Când ne opream seara, mai eram numa’ jumătate din câţi plecaserăm în marş dimineaţa. Unii mureau în bombardamente, alţii rămâneau îngheţaţi, alţii erau răniţi şi nu mai puteau merge. Doamne, o fost dezastru. Noi am scăpat în retragere pentru c-am fost un pic mai departe de Stalingrad. Mare parte din armata germană şi română o fost încercuită atunci, aproape de oraş şi în oraş. O fost măcel”.

După trei zile de goană efectivă, Regimentul 92 infanterie Orăştie formează o opoziţie defensivă la 50 de kilometri de Stalingrad. Trec încă două săptămâni şi este înlocuit de o divizie nemţească. Românii din 92 Infanterie se retrag spre fluviul Don. Aici Aurel Vlaicu este martor la o altă nenorocire. “De unde ajunseserăm noi la râu mai trebuia să facem 20 de kilometri pe mal ca să ajungem la un pod, să-l trecem. Era îngheţat. Eu am trecut printre primii, pe gheaţă. Dup-aia or băgat pă gheaţă şi cai şi căruţe. S-o rupt gheaţa cu ei. Of Doamne! Cred că 1000 de oameni or murit atunci, acolo, înecaţi în apă”.

Regruparea produce un alt şoc. La locul la care trebuia să se regrupeze Divizia 18 nu mai sunt decât 1.000 de oameni din totalul de 16.000. “La punctul de regrupare primim o bucată de pită ş-una de slănină. Am mâncat şi noi, în sfârşit, ceva după ce ni s-o dat ordinu’ de retragere. În zilele alea, credeţi-mă că nu te mai puteai gândi la mâncare. Te gândeai numa cum să faci ca să scapi”.

După ce au trecut Donul, Aurel Vlaicu şi camarazii lui au pornit într-un marş lung. Au mers pe jos vreme de trei luni. “Acuma’ mărşăluiam numa’ noaptea, ca să ne mai lase ruşii-n pace. Ziua, şi când mai scăpai de tancuri, te mai băgai într-un şanţ să te odihneşti şi te trezeai cu avioanele că vin pă deasupra”, povesteşte bătrânul. “Noi eram mai noi pă front ş-aveam bocanci mai buni. Ăia care erau mai vechi, săracii, aveau bocancii rupţi, pă alţii îi băteau aşa de tare bocancii că aveau răni deschise la picioare. Lor li se făceau opinci, ca să poată merge. Tăţ’ eram plini de păduchi. Aveam cămeşa de corp, un sfetăr, vestonu’ şi mantaua. Daţi-vă seama că sub braţe, pă exterioru’ mantalei, eram alb. Da’ nu eram alb de la îngheţ. Eram alb de la câte ouă de păduchi să făcuseră acolo. Apăi pe sub haine… ce să vă mai povestesc. Groaznic”. Aurel Vlaicu şi camarazii lui ajung în februarie 1943 la Tiraspol. Aici stau câteva săptămâni în carantină, scapă de păduchi, iar în mai 1943 sunt trimişi la Orăştie, la Regiment.

Din nou pe front

În cazarma de la Orăştie, tânărul care slăbise pe puţin 20 de kilograme în mai puţin de 10 luni mai stă două săptămâni. Primeşte apoi concediu pe durată nedeterminată. Ajunge acasă, la Bacea şi, după nici trei săptămâni, primeşte ordin, prin telegramă, să se prezinte înapoi la unitate. Regimentul 92 Infanterie se desfiinţase. Campaniile din Crimeea, Caucaz şi de la Stalingrad l-au decimat. Rămăşiţele regimentului amintit au fost unificate cu cele ale unui regiment de grăniceri care efectuase serviciu de pază la câmpurile petrolifere de la Moreni. De fapt, întreaga Divizie 18 de Infanterie dispărea. Ce rămăsese din ea se transforma în Grupul 18 vânători de munte, grup care avea trei batalioane: 33, 34 şi 35. “Eu, telefonist am fost şi înainte, telefonist am rămas. M-or dat la Batalionu’ 35, la compania de comandă. O lună o durat până ne-am adunat şi reformat. Tătă divizia o fost dusă la munte, la Câmpeni. Pe jos am mers. Patru luni numa’ teme şi aplicaţii de munte. Trebuia să schimbăm tactica de luptă. Materialele trebuiau puse numai pă oameni şi pă cai de-ăia mici, de munte. În noiembrie am revenit la Orăştie. Am primit bilet de voie din decembrie, iară pă termen nelimitat. Pe 5 ianuarie, iară telegramă, iară prezentare de urgenţă la Orăştie. Era zarvă mare-n cazarmă. Veni zvonu’ că ruşii or ajuns în România. Săptămâni în şir or durat pregătirile. Cum să forma câte-un batalion, cum era pus pă tren. Pă 1 martie am plecat şi noi. Ne-or dus în Moldova. Ne-or dat jos din tren la 10 kilometri de Vaslui. Paştele l-am făcut la Tufeşti, o comună aproape de oraş. În seara de Înviere vine ordin să plecăm. Ne-or dus la Bârnova, într-o pădure, lângă Iaşi. Aici se pregătea armata să facă linie defensivă, pentru că se credea că o să pice Iaşiul destul de repede. O săptămână am tăt săpat la şanţuri ş-am tras la garduri de sârmă ghimpată. Dup-aia, trei zile, am stat undeva pă strada Păcurari. După alea trei zile, iară apar avioane rusăşti, valuri-valuri, iară tiruri de artilerie, iară prăpăd. Linia frontului era la cinci kilometri dincolo de oraş, da’ zgomotu’ era atât de mare că nu mai auzeai nimica altceva decât bubuituri”.

Decizie salvatoare într-o fracţiune de secundă

Aurel Vlaicu (primul din stânga), pe front împreună cu doi camarazi ale căror nume nu şi le mai aminteşte

Aurel Vlaicu (primul din stânga), pe front împreună cu doi camarazi ale căror nume nu şi le mai aminteşte

În acea zi batalionul 35 Vânători de munte primeşte ordin să intre pe o poziţie de luptă situată lângă Dealul Copoului. Românii se instalează într-o viroagă destul de lată de la baza dealului. În stânga aveau sătucul Redutatar, iar în faţă pădurea Mărsescu, în care se aflau ruşii. La un moment dat, vine maiorul şi zice: «Cu Dumnezeu înainte, după mine, la atac!». Era nou la noi. Trei zile o prins şi el pe front. O murit, atunci. Tot atunci am rămas şi fără colonelul Mirişte. L-o reperat artileria inamică în maşină, când făcea inspecţia pe linia noastră. Eu am rămas la centrală, să asigur liniile de telefon. Ai noştri or dat un atac ce o durat până seara. Dimineaţa nu mai mergea firu’. Mă duc să găsesc defectu’. Repar firu’ şi merg la o companie să fac proba. Locotenentu’ de acolo îmi zice «Du-te pă fir mai încolo şi ridică-l pe ceva că plouă, face inducţie şi nu s-aude mai nimic». Iau ştiuleţi de cucuruz, pun firu pă ei. Vreo 200 de metri am fost expus, da’ era linişte atunci. Nu ştiu cum de nu or tras ruşii după mine. Fac şi treaba asta, după care-mi zice locotenentu’ «Stai aici până mai târziu». Mă bag într-o groapă şi stau. A doua zi dimineaţa, dau ruşii atac. Aşa s-o întâmplat acolo: o zi atacau românii, a doua zi atacau ruşii. Puşcaşii noştri din faţă să retrag. Locotenentu’ strigă tare la ei «Nu fugiţi mă! Nu fugiţi!». Puşcaşii să bagă într-un al doilea rând de gropi şi, după două ceasuri, iară să liniştesc lucrurile. A treia zi, atac românesc. Nimic nou. A patra zi vin şi două avioane rusăşti. Avioanele huruiau pă deasupra, erau de-alea cu două motoare, de aruncau şi grenade de zici că le dădeau drumu’ cu sacu’. Puşcaşii din prima linie să retrag da, pă ansamblu, ruşii nu ne mişcă de pe poziţie. A cincea zi vin 20 de tancuri nemţeşti Tiger. Începe un atac cu noi mergând după tancurile nemţilor. Trăgeau şi tancurile, trăgeau şi ruşii, iară era prăpăd acolo. Eu plec cu maioru’ după un tanc să duc linia de telefon. Dădeau ruşii cu tăt ce-aveau pă noi. Ce făcui, ce nu făcui, când am dat de-un şanţ, sar de partea ailaltă ş-aud un fâşâit de brand. Dau să mă arunc într-o groapă şi-n ultima clipă mă pun pă burtă pă marginea ei. Groapa era plină cu apă şi nu voiam să mă ud. Proiectilu’ o căzut fix în groapa aia. O explodat, m-o rănit. Am ş-acuma schije şi-n mâna stângă şi-n dreapta. Mi-or scos atunci numa’ schija ce mi-o intrat în pomete. Apa aia din groapă m-o scăpat de la moarte”.

Scenă aproape identică

Aurel Vlaicu primeşte îngrijirile de urgenţă de la nişte sanitari nemţi, care-l curăţă, îl pansează şi nu-i dau drumul din infirmerie până nu-i aduc o oglindă ca să-i arate că ochiul său stâng nu fusese, de fapt, afectat de schija ce i s-a împlântat în faţă. Ajunge în Ambulanţa regimentului din Iaşi, improvizată în Spitalul Socola. Stă trei zile într-un “salon” în care singurul “obiect de mobilier” erau paiele de pe jos, după care spitalul este evacuat. Ajunge la Vaslui, după o săptămână este evacuat şi de aici. E trimis spre Caracal, dar în tren stă patru zile la trecerea peste Argeş de la Găiceana. Podul fusese bombardat.

Ajunge, după mai bine de o lună, înapoi la Orăştie. Primeşte din nou concediu, dar este rechemat la oaste pe 1 august. Grupul 18 Vânători de munte fusese decimat de luptele de la Iaşi şi era în refacere la Valea Rea, lângă Vaslui. Odată “reîntărit” cu răniţii vindecaţi şi recruţii trimişi de la Orăştie, Grupul 18, căruia, din reflex, Aurel Vlaicu îi spune şi acum “regiment”, sau “divizie”, este trimis la Podu Iloaiei. “Două sau trei săptămâni am tăt fost plimbaţi pe-acolo. Ca la Stalingrad, iară nu ştiau ai noştri pe unde or să dea ruşii atacu’. Ne tăt mutau dintr-o pădure în alta. O venit şi 20 august 1944, o altă zi a prăpădului. În seara de 19 august ieşim din pădure să ocupăm poziţia pe linie, dar ne bagă napoi. Noaptea se dă alarmă şi plecăm iară. Ne bagă într-o pădure chiar de lângă Podu Iloaiei. Dimineaţa ne mirăm când primim ordin să schimbăm iară poziţia «Unde ne duc ăştia ziua? Cum schimbăm noi ziua poziţia?», ne-ntrebam unii pă alţii. Cum iese o dungă de soare de după orizont începe iară măcelu’. Un bubuit continuu de la artileria ruşilor. Proiectilele băteau cu mult în urma noastră. Maioru dă ordin să se retragă căruţele, iară noi să luăm tot ce putem în spate. Trupa era pe-un dâmb, ascunsă-n cucuruz. Eu aveam calul cu care-mi duceam materialele pentru telefoane. Mie-mi zice maioru’ să mă duc până la o căruţă şi să mai iau o ladă cu muniţie pentru mitraliere, s-o pun pă cal. Când dau să plec cu calu’, văd un avion rusăsc cum vine în picaj către mine. Las calu-n drum şi m-arunc în şanţ. Rusu din avion o tras cu tunu’ de bord de-o intrat proiectilu fix sub cal, da nu ştiu cum de nu l-o rănit. S-o speriat calu’. Am fugit după el să-l prind. Când ajung la cal, numa’ văd artileriştii care erau mai aproape ca noi de linia frontului cum să retrag numa cu chesoanele de la tunuri. Erau nişte olteni. Îi întreb ce-i cu ei, de ce nu-s cu tunurile-ntregi şi-mi zice unu «Ei, nenică. Cum să fie întreg? Că detere ruşii cu proiectilu’ drept pă ţeava tunului! Şi matale vrei să mai fie-ntreg?». Am plecat şi noi în retragere. N-apucaserăm să trecem de linia noastră de artilerie şi deja toată lumea făcea asta. Mergeam tăt pe lângă cal, ca să am timp să m-arunc în şanţ dacă mai venea alt avion. Iară veneau ruşii cu avioanele, iară dădeau pă noi cu sacii de grenade…”

Între nemţi şi ruşi

Aurel Vlaicu ajunge printre primii la punctul în care era pregătit de luptă Batalionul 33 din Grupul 18 Vânători de munte. Comandantul, colonelul Josan, îl ştia şi-l pune să-i raporteze. “Îi prăpăd domnu’ colonel. Nu puteţi decât să ieşiţi cu batalionu’ în faţa pădurii şi să-l puneţi pe poziţie, că mai departe n-aveţi ce să faceţi”. Nu trece mult şi la marginea acelei păduri apar din ce în ce mai mulţi ostaşi români. Apar şi avioanele ruseşti care distrug tot ce pot distruge. “Era debandadă în pădurea aia. Nu mai ştiai cine cu cine e. Pe 23 august, seara, ajungem la Adjud. Noaptea, pe drum, treceau şi nemţi şi români. Nemţii cu maşinile, românii cu căruţele. Dimineaţa aflăm şi noi că s-o schimbat treaba, că trebuia să luptăm împotriva nemţilor. Atunci mi-am dat seama de ce din 20 august şi până pe 24 dimineaţa niciun ofiţer nu mai zicea să refacem poziţia. Cum ajungeam într-un loc, în retragere, primeam alt ordin de retragere, la o altă distanţă, la un alt punct. Eu cred că ofiţerii ştiau că urma să se întâmple schimbarea asta de situaţie”, mărturiseşte bătrânul.
După încă o zi de marş, într-un sat de pe lângă Adjud, se regrupează 300 de ostaşi din grupul 18 Vânători de munte. Doar atâţia mai rămăseseră. Primesc ordin să ajungă la Albeşti. Aici sunt puşi să păzească şoseaua ce ducea spre Mizil. “Veneau câte trei – patru maşini cu nemţi, îi opream, îi luam prizonieri şi-i predam. Alţii îi luau şi îi duceau pe-o uliţă laterală. Mai departe nu ştiam ce se întâmpla cu ei. La un moment dat vine o coloană mare cu nemţi înarmaţi până-n dinţi, cu mitralierele puse-n poziţie de tragere pe maşini. Noroc că locotenentu’ nostru cu care eram la post ştia nemţeşte. Vorbeşte cu ei şi-i lasă să treacă. Noi eram de tăţi vreo 300 din tăt regimentu’ , aveam doar puşti, iară ei erau 600, cu zeci de mitraliere. I-o lăsat să treacă. Ne-am mirat un pic, da’ dup-aia ne-o spus că-i lasă să treacă pentru că oricum or să dea de ruşi şi n-au decât să se lupte cu ruşii. Şi-aşe o şi fost. A doua zi am auzit că i-or împrăştiat ruşii pă nemţii ăia”.

După păţania cu nemţii, Aurel Vlaicu şi ai săi colegi de suferinţă mai au parte de un moment de suspans. 50 de tancuri ruseşti apar în Albeşti. Românii se sperie că vor fi nimiciţi. Îi liniştesc ofiţerii şi chiar în aceeaşi zi participă împreună cu ruşii la un atac împotriva unei divizii germane de anti-aeriană de la Valea Călugărească, ce refuza să se predea. Lupta a durat trei ore. Ruşii au pierdut 4 tancuri, distruse de proiectilele trase la orizontală de tunurile anti-aeriene. Pierderile nemţilor nu le-a contabilizat nimeni atunci şi acolo.” Nemţii care-or fost cu divizia erau cantonaţi în comună. Ăştia să predară la români. Maşini, aprovizionare, ce-or avut ei acolo şi ce apucară bieţii soldaţi să bage-n străiţi, au Doamne: conserve, beutură, numa de-aia de lux… N-am putut lua pă noi ce era acolo. Erau maşinile pline, gata încărcate să plece, da’ nu le venise ordinul. După ce se linişti treaba, noi ce să facem?! Mersărăm într-o casă să mâncăm şi noi, că de două săptămâni am mâncat numai struguri prin vii. Am luat cu mine şi eu conserve, ş-o ladă de două kile de marmeladă. Cu aia am trăit şi eu ş-un camarad de-al meu vreo două săptămâni dup-aia. Dimineaţa, când ieşim din casă, vedem cum vin ruşii şi iau prizonieri p-ăia care erau numa’ câte doi sau tri. De noi nu s-or luat că eram vreo 10”.

După episodul de la Valea Călugărească, cei 300 de vânători de munte de la Orăştie primesc ordin să-i acompanieze pe ruşi şi la un atac la rafinăria Brazi. Trupele germane de aici opuneau rezistenţă. A fost o altă luptă ce s-a terminat relativ repede, în doar trei ore.

Peste Tisa, pe buşteni de brad

În septembrie 1944, Aurel Vlaicu ajunge pentru câteva zile acasă, la Bacea. Istoria se repetă. La postul de poliţie din comună apare aceeaşi telegramă de chemare la Orăştie. Se adună vreo 130 de ostaşi în trei zile şi se organizează companie de marş cu destinaţia Turda. Aici primeşte o veste care-l dărâmă. Fratele său mai mic, Orcade, murise pe front. “Era cu doi ani mai mic ca mine. O fost încorporat în 1943. O căzut un proiectil pă el, în groapă, aproape de Turda. Era la Batalionu’ 15 Vânători de munte”. Aurel Vlaicu şi compania lui de marş îşi găsesc unitatea aproape de Dealul Feleacului. Sunt apoi cantonaţi la Apahida, iar când să intre în Cluj, află că doar cu o noapte înainte nemţii şi ungurii se retrăseseră din oraş.
Pe 24 octombrie ajunge la Carei. “În stânga Careiului noi dăm păstă un depozit mare de muniţie, îngropat în pământ, într-o pădure tânără, plantată. Erau 100 de gropi, tăte minate. Nu ştiu cum or legat nemţii minele între ele că numa’ o explodat. Am predat depozitu’ la ruşi ş-am mers mai departe”. În ziua următoare, batalionul lui primeşte ordin să treacă pe lângă Carei în Ungaria. Pe drum participă la câteva lupte sporadice. “Am ajuns la Tisa, pe gătatul lui octombrie, început de noiembrie, la Nirenhaza. Era o comună Vencelo. Acolo fusese un pod de fier peste Tisa, era şi şosea şi linie ferată îngustă pe pod. Podul era căzut în apă. Noi ne-am înşirat pe mal ş-am stat două săptămâni. În fiecare noapte erau încercări de trecere. Era şi prostie să treci noaptea cu barcă de scândură pe Tisa şi să mergi să iei prizonieri. Te obligau ofiţerii. În tătă sara trebuia să iau telefonul, să mă duc cu ăştia cu barca să trecem. Da’ n-or putut să treacă. Cum puneau barca pe apă, cum începeau să tragă. Ofiţerii ziceau că să trecem prin surprindere. De fapt, noi trebuia să facem încercări ca să le distragem atenţia, iar la 20 de km de noi ai noştri or făcut pod de pontoane de-or trecut şi ruşii pe el.

În locul în care am fost noi, o companie întreagă s-o înecat în apă. Dimineaţa, prin surprindere, pă apă or pus-o pe bărci de cauciuc. Unii or ajuns până dincolo, de i-or luat prizonieri. Ăia care or rămas pă apă numa vedeai că trag ungurii şi nemţii în bărci, se răstoarnă şi se duc la fund. O companie întreagă s-o înecat într-o dimineaţă. Compania a 7-a din batalionul nostru tătă o murit atunci. Am mers mai în jos, după podu’ prăbuşit. Or venit plute cu buşteni de brad pă apă. Cam 100 de metri lăţime era numa pod de buşteni care puteau trece pe apă-n jos. Ai noştri s-or dus pă brazii ăia, or luat scânduri de pe tăte gardurile din sat şi făcură pod pă lemnele alea. Pod improvizat. O trecut tătă divizia pă el, oameni şi tunuri anticar de 70”, povesteşte bătrânul.

Dramele din Tatra

Grupul 18 Vânători de munte făcea parte din Armata a 4-a a României. Nu a fost trimis spre Budapesta, ci a primit ordin să meargă împreună cu trupele ruseşti spre Cehoslovacia. În părţile deluroase din Ungaria, vânătorii de munte români erau primii aruncaţi în luptă. “Şi în Ungaria am fost de multe ori în pericol. Cel mai greu o fost la Buzita. Atunci am ocupat comuna într-o seară cu un atac de noapte. Dup-aia am pornit pe-o vale, doi kilometri era spaţiu între dealuri. I-am prins acolo pe nemţi, am luat prizonieri. Două batalioane. Veniseră tineri nemţi din Austria. Şi eu am luat doi. Erau copii de 18 ani, veniseră de numa’ două săptămâni pă front, de la o şcoală militară din Austria. I-am prins într-un grajd, între vite. Ca să mergem mai departe trebuia să trecem pă un platou larg. Pă dealu’ din faţă erau nemţii şi ungurii. Or dat pă noi în prima zi de-am pierdut 400 de oameni. Or lăsat să treacă mai întâi compania de cercetare şi când o apărut grosu’ batalionului or început să tragă cu tunurile. Am stat dup-aia două săptămâni pă poziţie, acolo, până ne-or înlocuit ruşii”.
Aurel Vlaicu ajunge apoi în Munţii Tatra. Şi aici a avut parte de alte zile grele. Dar cele mai bine le ţine minte pe cele din martie 1945, luna în care a fost rănit, din nou, şi mai grav decât prima dată. “În martie am ieşit aproape de Zvolen. Acolo, la o curbă de dealuri… Bătuse vântul de o umplut valea de zăpadă. Picam în crevase. Care pica de acolo, acolo rămânea, la 20 – 30 de metri adâncime zăpadă. Se rupea zăpada cu tine… câţi or rămas… Iară frig, iară foame, iară păduchii ne mâncau mai rău ca la Stalingrad. Ne mâncau de vii. Din septembrie 1944 până-n martie 1945 n-am avut nicio săptămână de refacere. Doar schimbări de poziţie cu marşuri de noapte pe jos. Unde era mai greu, ruşii planificau unităţile române. Unde erau atacuri mai regele, mai ales în munţi, acolo ruşii îi băgau pe români. De-aia ne schimba des de pe poziţii, doar că era mai greu acolo. Şi nemţii tot la fel or făcut cu noi. Nu erau nici ei mai blânzi. În Rusia, când voiam să intrăm şi noi într-o casă să nu ne mai bată vântu, nu ne lăsau să intrăm «Nicht rumanski ne ziceau». Prin Cehoslovacia, ruşii făceau tot aşa. Ba mai mult, dacă noi eram la adăpost într-o casă, veneau ruşii şi ne scoteau de-acolo. Noi nu am fost niciun pic protejaţi nici de unii nici de alţii… Intraserăm între nişte munţi şi mersărăm şi-ocuparăm o poziţie. Era un covei între dealuri, nişte serpentine acolo… Erau numai nemţi în faţa noastră. Cu tunurile nu puteau să tragă că nu aveau efect în zăpadă. Numa cu brandurile cu mitralierele şi cu puştile.

Am mers un kilometru până am ocupat poziţia pe marginea unui munte. Ei erau pă creastă, acolo ţineau poziţia. Nu puteam răzbi. Zăpada mare… nu puteam face nimic. Am stat acolo două săptămâni. Când am mers, am tras liniile de telefon. Când am ajuns, după o săptămână, veniră telefoniştii regimentului şi ne-or dus pe după munte, pe-altă parte, făcură legătură cu regimentul nostru. Linia mea s-o anulat. Trebuia să strâng cablul. Era 4 martie 1945. Între noi şi nemţi era un hău. Distanţa aeriană era numa de 200 de metri. Eu mergeam prin zăpadă, să nu mă vadă. Or reperat însă o intrare pă cărarea aia. Or lăsat mitralierele pă intrare. S-o făcut noapte. Mai aveam de strâns o bobină din opt. O venit un cal de la compania de asanare, s-o scuturat aproape de mine, şi nemţii or tras, că ştiau unde să tragă. Trei gloanţe dum-dum mi-or intrat în coapsa piciorului. Unul o distrus osul pe o lungime de 10 centimetri”.

Chinuit prin spitale

Din 4 martie 1945, pentru Aurel Vlaicu începe un alt război. Căruţul pe care este luat şi dus la infirmerie se răstoarnă cu el de două ori. La Ambulanţa diviziei, când să-i vină rândul la operaţie, apare un maior rănit care este băgat în faţă. Pe targă, pe holul spitalului improvizat, aşteaptă o noapte întreagă, pentru că generatorul de curent se defectase. Apoi, după operaţie, pe drumul spre spital, denivelările din şosea îi mişcă piciorul de la loc. Operaţia devine inutilă. Până la urmă, îşi pierde piciorul drept. Se chinuie cu dureri inimaginabile săptămâni în şir. Locul amputării se infectează.

Se termină războiul, în mai 1945, moment care-l găseşte pe Aurel Vlaicu într-un spital fără chirurgi din Herculane unde, după două luni, o asistentă-i spune că ar fi cazul să-şi ceară transferul la o altă unitate, altfel nu este externat. Abia în septembrie 1945 piciorul i se vindecă, dar mai trebuie să stea câteva săptămâni la Spitalul Militar din Bucureşti. “Nu ne dădeau drumu’ acasă fără proteze. Ziceau că «picioare aţi avut, picioare vă dăm». Ş-acuma am dureri, mai ales când se schimbă vremea”.

În octombrie 1945, Aurel Vlaicu ajunge acasă. Un an mai târziu se angajează ca gestionar al magazinului din Bacea. După încă un an se însoară cu frumoasa Elena. Are o fată, trei nepoţi şi trei strănepoiţi. Nu o mai are însă alături pe Elena. A trecut pe lumea cealaltă în urmă cu câteva luni. Şi încă mai are o durere pe care o suportă continuu din 4 martie 1945: “Nici acuma nu-s împăcat cu gându’ c-am rămas fără un picior. No, asta-i viaţa. Nu-i nimic, că mă umple de bani statu’ român: 350 de lei pensie de invalid, 220 de lei indemnizaţia de decoraţie şi 130 de lei pensia de veteran”.

About Ciprian Iancu