Cel de-al Doilea Război Mondial, trăit în spatele volanului

Articolul a fost vizualizat de 3,060 ori

Petru Nicula are 92 de ani şi locuieşte la Turdaş, aproape de Orăştie. A prins doi ani de front şi un an de batalion disciplinar. N-a făcut nimic, dar a fost pedepsit laolaltă cu toţi camarazii lui din batalion pentru simplul fapt că a ripostat unui atac comis de rebeli maghiari după terminarea războiului. Povestea lui Petre Nicula pare un pic mai romanţată, mai puţin dramatică decât cele prezentate până acum. Doar pare…

Imaginea de la Banska Bystrica, unde naziştii au ucis la grămadă tineri şi bătrâni, femei ţinându-şi pruncii în braţe, nu-i dă pace nici acum lui Petru Nistor

Imaginea de la Banska Bystrica, unde naziştii au ucis la grămadă tineri şi bătrâni, femei ţinându-şi pruncii în braţe, nu-i dă pace nici acum lui Petru Nistor

Nea’ Petru s-a născut la Techereu. Înainte să fie chemat pe front a apucat să lucreze vreme de un an la fabrica de muniţie de la Orăştie. Aici şi-a pierdut degetul arătător de la mâna dreaptă şi tot aici s-a îmbolnăvit la plâmâni, pentru că muncitorii mai experimentaţi nu suportau zgomotul ventilatoarelor din hală. La 1 aprilie 1943 a fost chemat la oaste, la Regimentul 6 Pionieri din Alba Iulia. Satul său natal, Techereu, era în “plasa” Alba Iulia. După perioada de instrucţie a fost trimis la şcoala de şoferi, la Batalionul I de instrucţie şi reparaţii auto de la Sibiu. A absolvit şcoala şi s-a întors la Regimentul de pionieri din Alba la sfârşitul lui 1943. Pe când să plece tot regimentul său pe front, Petre Nicula a avut un dram de noroc şi a fost trimis şofer la Corpul 6 de Armată de la Sibiu. N-a durat mult şi a ajuns şi el sub tirul inamic.

Prima imagine din război: un proiectil în turla bisericii

“La 1 aprilie 1944 ne-au trimis şi pe noi pe front. Am plecat în Moldova. De la Sibiu am ajuns în judeţul Vaslui, la Negreşti. De acolo am trecut dup-aia pe la Iaşi şi am ajuns la Podul Iloaiei. Am fost cazaţi într-o localitate Dumeşti şi apoi în Păuşeşti, pentru puţin timp. Am stat mai mult în nişte căsuţe de lemn ridicate în Pădurea Prinţului Sturza, aproape de Dumeşti. Acolo ne-a prins şi ruperea frontului.

Modelul de camion Zis, cu care Petru Nicula a trecut prin al Doilea Război Mondial

Modelul de camion Zis, cu care Petru Nicula a trecut prin al Doilea Război Mondial

Pe 19 august 1944 am înlocuit şoferul comandatului unităţii, colonelul Grosu. Şoferul lui era bolnav. Am mers cu colonelul Grosu şi cu un colonel neamţ pe şoseaua de la Iaşi la Podul Iloaiei. Pe dreapta şoselei era linia frontului sovietic şi pe stânga eram noi. M-am dus cu şefii la Podu Iloaiei, am staţionat la o moară cu ziduri mari de piatră. De acolo, comandanţii s-or dus pe jos să inspecteze linia. Când s-or întors s-or apucat să mănânce pe maşină. În timp ce mâncau, un proiectil al ruşilor loveşte turla bisericii de la Podu Iloaiei. Atunci o zis colonelul nostru: «No, nu mai avem observatori. Dormeau observatorii acolo».” Acesta a fost primul contact al lui Petru Nicula cu războiul.

El şi cei doi comandanţi se întorc la barăcile din pădure. Tânărul şofer se trage lângă staţia de transmisiuni a comandamentului. Unul dintre transmisionişti îi şopteşte: “Comandamentul Armatei a IV-a e la Bacău. Tocmai ne-a dat ordin să atacăm cu tot ce avem mâine dimineaţă, la 6.00”. “N-am putut dormi niciunul. Toţi aşteptam să plecăm la şase. Când colo, pe la cinci dimineaţa, or atacat ruşii cu tot ce-or avut. Nu mai ştiai ce e acolo. Tunuri, avioane, infanterie. Haos total. Comandamentul de la Bacău cerea să raportăm. Noi nu ştiam ce să le spunem, pentru că toate liniile de telefon cu cei din linia I erau rupte”, povesteşte veteranul.

De unul singur, prin pădure

Nu trece un ceas, iar pe şoseaua ce trecea pe la marginea pădurii, Petru Nicula vede cum sătenii din zonă aleargă îngroziţi. Îşi dă seama imediat că situaţia e gravă: “Îl întreb pe colonel ce să facem. Îmi zice să rămână doar un alt şofer şi un motociclist, restul să ne retragem. Mie-mi încarcă maşina cu benzină, s-o duc la o unitate de tancuri ce era pe Dealul Frumuşica. Mă duc cu benzina. Mai erau două maşini, una cu pâine şi alta cu conserve. Cei de la tancuri nu or luat decât benzina. Când să mă-ntorc la punctul în care părăsisem şoseaua, ruşii erau acolo. Trag maşina mai în dreapta pe drum, nu merg 100 de metri şi dau peste un pod rupt de nemţi. Bag maşina pe lângă pod, prin pârâu, şi-acolo rămâne. Era o camionetă Ford capturată de la ruşi. Ruşii erau foarte aproape. Eu nici n-am mai apucat să opresc motorul. Am lăsat-o acolo şi-am fugit”, mărturiseşte bătrânul.

Apoi, Petru Nicula se retrage vreme de două zile ba pe jos, ba agăţându-se de câte o camionetă sau vreo tanchetă ce mergea spre Buzău. Podul peste râul Buzău era blocat la un capăt de o tanchetă românească, la celălalt capăt de un tanc nemţesc. Trece râul prin apă şi este luat prizonier de nemţi. Era deja 24 august. “Nemţii ne controlează şi cam atât. Dup-aia ne spun să ne ducem fiecare la casele noastre. Pur şi simplu. M-am bucurat, mai ales că ăi mai bătrâni din batalion ne tăt ziceau că dacă picăm prizonieri la ruşi, în Siberia o să murim”, spune veteranul.

Ultimul şofer al colonelului Grosu se trezeşte apoi pe un vârf de deal, împreună cu alţi cinci camarazi. Fiecare avea la el doar o pâine şi o conservă de carne făcută la Piatra Neamţ. “Ăia mai bătrâni care mai ştiau geografie ziceau: eu acolo tră să mă duc ca să ajung acasă, io acolo. Mi-or zâs şi mie cam pe unde tre s-o iau. Ş-am luat-o de unu’ singur. Mi-o fost cam frică, singur prin păduri, cu ruşii-n spate şi cu nemţii-n faţă. Da, adevărată îi vorba aia «Codru-i frate cu românu». Am dat păstă o coloană de nemţi. Am stat liniştit, i-am lăsat să treacă şi mi-am văzut de drum. Dup-aia, la un murar, dau păstă un ofiţer român care mânca la mure cu două fete. Era cazat la casa lor, din marginea unui sat. Era de la vânători de munte, din Abrud. Cu el ajung până la Sărata Monteoru. Avea hărţi. Aici o fost un spital de cai râioşi. Era părăsit. Două săptămâni am stat acolo. Tăt acolo am găsit în depozit o grămadă de tutun şi valize-ntregi de cărţi de joc. Mai era şi un depozit de haine, da’ îl golisără localnicii. Cu el am ajuns acasă, da’ nu pă Valea Prahovei, că era apărată de nemţi. O trebuit să ocolim pe la Craiova, dup-aia pă Defileu’ Jiului”.

Morţii “ca snopii de grâu”

Petru Nicula ajunge, după câteva săptămâni acasă, la Techereu. Era deja toamna lui 1944. Nu trece o săptămână şi primeşte vizita şefului de post. “Când ai venit?” îl întreabă. “Acu’ o săptămână” răspunde. “No bine! Mai stai o săptămână şi dup-aia pleci la unitate. Da’ să treci pe la mine pe la post când pleci”. Tânărul şofer de armată se conformează. Ajunge la Alba Iulia, în cazarma care deja era plină de alţi tineri proaspăt recrutaţi. Primeşte ordin să plece la Turda, cu trenul. Îşi găseşte unitatea la poalele Feleacului. “Aveau nemţii şi ungurii cazemate multe pe Feleac. Nu să putea trece aşe uşor. O trebuit să stăm acolo câteva zile până să vină artileria grea să deie pă ei. N-o reuşit nimic artileria. Am mai stat vreo două-tri zile, nu mai ţin minte, până or venit ruşii cu Katiuşele. Vai, Doamne! Or dat ruşii cu Katiuşele pă ei de-or lovit fiecare metru pătrat din dealu’ ăla. Când am urcat pă deal, erau morţii ca snopii de grâu. Aşa erau de mulţi, adunaţi grămezi-grămezi”, spune bătrânul. După imaginea groaznică de pe Feleac, povestea lui Petru Nicula trece direct la Tisa: “Ai noştri, pionierii, făceau câte-un pod de lemn pe râu, nemţii şi ungurii îi lăsau până era aproape gata, dup-aia îl bombardau. Aşe voiau ei să ne chinuiască. Până la urmă am reuşit de-am trecut şi Tisa, după ce-or venit iară ruşii cu artileria”.

Şocul de la Banska BySTrica

Crăciunul lui 1944 îl petrece într-o comună din Ungaria de lângă Miskolc, oraşul în care avea să afle abia după război că se afla şi tatăl său, concentrat într-un pluton care se ocupa cu aprovizionarea armatei. “Era binişor la unguri. Cât de cât, pentru noi, ăştia care nu eram în linia I, de ce să nu recunosc. Numa’ că nu aveam voie să mâncăm nimic de la unguri. Nici n-am stat tare mult. De-acolo ne-or trecut direct în Munţii Tatra. Ţin minte că am ajuns, în Cehoslovacia, într-un sat ş-am tras într-o curte mare. Femeia casei, o blondă faină, ne-o pus la masă. Ne-o dat o zamă cu crumpeni conservaţi. N-avea pită, săraca. M-am dus eu la maşină ş-am adus două pite proaspete. Vai doamne cum m-o mai pupat de bucuroasă. Cred că nu mai mâncaseră pită bună de ani de zile. Gătăm de mâncat şi vine de la slujbă bărbatu-so. Era inspector fiscal. Dă hainele jos, mâncă cu noi, să duce dup-aia să-mbracă-n alte haine, mere după uşa de la intrare, ia puşca mitralieră şi pleacă. Era partizan. Tăţ’ din satu’ ăla erau partizani anti-nazişti”. Petru Nicula a fost un pic şocat de scenă, atunci, dar avea să înţeleagă revolta cehilor câteva zile mai târziu, când intra cu maşina în Banska Bystrica. “La intrarea în oraş era adunată multă lume. Nişte nemţi erau prizonieri şi săpau la o groapă, păziţi de ruşi. Ce se întâmplase: cu câteva luni înainte, cehii din oraş i-or atacat pe nemţi. Nemţii or vrut să afle care erau partizani. Nimeni nu le-o zis nimic. Atunci, nemţii i-or pus să sape o groapă mare de tăt. Or băgat în groapă localnici la grămadă, cu sutele, şi i-or mitraliat acolo. Io am văzut cum or scos femei moarte cu copiii în braţe din groapa aia. Doamne, da’ urât o mai fost!”.

Pedepsit pentru că ai lui au ripostat

Pentru Nicula şi camioneta lui ajung la Nove Mesto, în Slovacia de astăzi. Aici primeşte ordin să se-ntoarcă în Ungaria şi să facă rost, cum ştie el, de carne, pentru că trupele din linia I sufereau de foame. Se conformează. Pe drumul de întoarcere către Ungaria dă peste un batalion în marş. Află că e vorba de foşti membri ai Regimentului 92 Infanterie Orăştie, tranformat în batalion de vânători de munte. Chiar reuşeşte să-şi întâlnească un consătean. Întâlnirea-i dă o speranţă că, o dată şi-odată, războiul se va termina şi, poate, ar scăpa şi el cu viaţă. “Făcusem rost de o damigeană cu vin. I-am dat consăteanului meu să bea cât o putut. N-am avut sticlă să-i pun şi lui. El, când o văzut vinu’, m-o întrebat dacă nu cumva
s-o gătat războiu’. I-am spus că nu-i gata, da’ că-i păstrez nişte vin şi i-l dau după ce-i gata. O râs ş-o plecat cu ai lui”.

Bătrânul spune că ziua de 9 mai 1945 l-a prins în spatele liniei de la Nove Mesto. A fost din nou norocos la retragere. Nu a venit pe jos, cum au păţit mii de alţi hunedoreni aflaţi pe frontul de Vest. A ajuns la Oradea, unde a stat câteva săptămâni, apoi la Cluj, unde a trecut printr-o păţanie ce i-a prelungit şederea în armată cu un an: “Noi trebuia să întâmpinăm infanteria care urma să defileze prin Cluj. Pe drum spre şosea eu am văzut grupuri de unguri înarmaţi cum urcau pă Feleac. No, când să trecem şi noi şi infanteriştii în sus pă feleac, ne atacă ungurii. S-or enervat românii şi i-or omorât pă tăţ’ ungurii care or dat atacul ăla. Dup-aia aveam să aflăm că ei mai omorâsără şi câţiva ofiţeri români de aviaţie. Da’ n-o contat. Am fost dat disciplinar un an la Timişoara. M-or obligat dup-aia să merg cu maşina, să car ce furau comuniştii de pe la bogaţi”, spune Petru Nicula.

În iarna lui 1946, ajunge din nou acasă, la Techereu. La fabrica de muniţie de la Orăştie nu mai e primit. Nici acum nu înţelege de ce i s-a întâmplat asta. I se spune: “Dacă vrei loc de muncă, te duci voluntar la Bumbeşti – Livezeni trei luni”. Munceşte trei luni la linia ferată de pe Defileul Jiului, după care se angajează ca mecanic de mină la exploatarea de aur de la Zlatna. În 1982 se mută cu familia la Turdaş. Are patru nepoţi de pe urma fiicei sale Sofia (care a decedat în urmă cu şapte ani) şi patru strănepoţi. Despre pensia lui de veterean nu comentează nimic. Spune doar atât: “Primesc trei sute treizeci şi patru de lei, parcă”.

Cu moartea suflându-i în ceafă

Petre Nicula a uitat cum se numesc strănepoţii lui. A uitat şi ce nume aveau mulţi dintre camarazii lui din război. Nu a uitat însă două momente cumplite din care a crezut că nu va mai scăpa cu viaţă. Primul a fost ruperea frontului de la Podu Iloiei: “Veneau ruşii cu avioanele şi aruncau grenade cu sacu’. Ca să scap, mă dădeam jos din maşină şi mă băgam cu capu’ în janta de la roată. Când venea avionu’ din ailaltă parte, fugeam şi io în ailaltă parte a maşinii, şi tăt cu capu la janta de tablă mă băgam”.

Tânărul Petru Nicula, înainte de a pleca pe front (stânga) şi în 1946, după liberare

Tânărul Petru Nicula, înainte de a pleca pe front (stânga) şi în 1946, după liberare

Al doilea moment de cumpănă prin care a trecut s-a petrecut în Tatra Mică. “O trebuit să ducem ceva, credeţi-mă că nu mai ştiu ce, cu maşinile, până pă o poziţie, p-un munte. Am dus încărcătura, am luat ce era de luat de-acolo, da’ să cam întuneca. Unu’ zice să nu ne mai întoarcem pă traseu’ marcat, care era cât de cât sigur, că ştie el o scurtătură. Merem ce merem şi-n spatele nostru apar nişte nemţi cu mitraliere, pă maşini. Încep să tragă de numa-numa. Băteau la mine-n cabină ăia din bena camionetei strigând să-i dau mai tare că ne omoară nemţii. Maşinile or fost cam tăte ciuruite, da’ mulţam Doamne, n-o murit nimeni atunci”.

About Ciprian Iancu