Eroii uitaţi: Ion Ciocan, unul dintre elevii–eroi de la Păuliş

Articolul a fost vizualizat de 2,098 ori

Pare un simplu pensionar dintr-un oraş de provincie cândva strălucitor, dar care nu-i mai oferă acum nicio bucurie când iese la plimbare. Rar o mai face. Se mulţumeşte să stea în casa pe care a ridicat-o din munca lui pe “centura” oraşului Brad. Nu-l doare nimic mai tare decât singurătatea. Soţia l-a părăsit iarna trecută, pentru o lume mai bună, speră el. Faptul că cea care i-a fost alături 70 de ani la rând nu mai e cu el e mai greu de suportat chiar decât amintirile măcelului de la Păuliş, locul în care Armata Română a înregistrat una dintre cele mai mari şi mai dramatice reuşite din istoria sa modernă, în septembrie 1944. Se numeşte Ion Ciocan, are 92 de ani şi a fost la Păuliş, protagonist în una dintre cele mai importante bătălii date pe teritoriul României în cel de-al Doilea Război Mondial.

Ion Ciocan s-a numărat printre cei 800 de tineri care au ţinut în loc o armată întreagă la Păuliş, în septembrie 1944.

Ion Ciocan s-a numărat printre cei 800 de tineri care au ţinut în loc o armată întreagă la Păuliş, în septembrie 1944.

Ion Ciocan s-a născut pe 22 decembrie 1922, la Brad. După ce a absolvit şcoala primară şi gimnaziul, s-a înscris la şcoala de “conductori tehnici” de la Petroşani, un fel de liceu de maiştri minieri, la acea vreme. N-a apucat să facă decât vreo doi ani. În 1942 a fost chemat la recrutare. Examenele medicale au arătat că avea o problemă cu inima. Luni bune a stat internat în Spitalul Militar din Sibiu, unde devenise “caz – exemplu” pentru tinerii studenţi la medicină din cauza amplorii palpitaţiilor cardiace pe care le avea. N-a scăpat de armată. Un an mai târziu a fost încorporat în Batalionul 7 Vânători de Munte de la Brad. Pe atunci România încă era aliată cu Germania nazistă, iar normele vremurilor cereau ca doar tinerii care se dovedesc capabili şi au liceul terminat să poată fi trimişi în şcolile de ofiţeri. Ion Ciocan avea doar doi ani de liceu terminaţi, era capabil, aşa că a fost trimis la şcoala de subofiţeri de la Radna, judeţul Arad. “Era o şcoală foarte bună. Era condusă de un maior neamţ, Bush îl chema, iar fiecare companie avea ca supervizor câte un locotenent neamţ. Eu am nimerit la Compania I plutonul I, grupa I. Supervizor de companie era un locotenet Rhone. Acolo era cantonată şi o grupă de soldaţi nemţi. Ei ne demonstrau fiecare exerciţiu pe care trebuia să-l învăţăm, iar noi trebuia să-l tot facem, iar şi iar, până când ne ieşea la fel de bine cum le ieşea nemţilor”, povesteşte bătrânul.

24 august, ultimele clipe de fericire

În vara lui 1944, compania lui Ion Ciocan este trimisă vreme de câteva săptămâni într-un cantonament la Ususău, la 20 de kilometri de Radna. Tinerii sunt cantonaţi pe la oameni prin gospodării, dar nu au pretenţii. E vară şi pot dormi şi în podurile cu fân, cum a nimerit şi brădeanul acum în vârstă de 92 de ani. “Pe 24 august 1944 eu eram programat să fiu sergent de zi pe companie. Noaptea vine la mine comandantul de companie Nicolae Drăghici şi-mi zice «Suni alarma imediat, că tre’ să se adune toată compania în câteva minute». Ne adunăm şi ni se spune că de la miezul nopţii România nu mai luptă împotriva sovieticilor. Ne-am bucurat aşa de mult. Credeam că-i gata războiul. Dup-aia, ni s-a transmis că trebuie să luptăm împotriva nemţilor. În câteva minute primim ordin să plecăm în marş spre Aradul Nou. Facem un marş de aproape o noapte, cu raniţa de 40 de kilograme-n spate. Ajungem dimineaţa lângă aerodromul de la Arad. Luăm poziţie într-o mlaştină. Peste noi trec vreo trei avioane nemţeşti, dar nu ne reperează. Un pic mai târziu intrăm în aerodrom şi… nimic. Nemţii plecaseră toţi. Dăm peste nişte stive de conserve. Eram lihniţi de foame. Primim ordin să nu mâncăm nimic din stocurile nemţilor pe motiv că mâncarea ar fi fost otrăvită. Foamea era prea mare şi mai toţi ne-am pus pe mâncat”, relatează Ion Ciocan.

Primele zile de la Păuliş

Compania I a Şcolii de Subofiţeri de la Radna se întoarce la bază. Întreaga şcoală este transformată, peste noapte, în detaşament de luptă, iar după o săptămână primeşte ordin să ocupe poziţie defensivă pe aliniamentul Păuliş – Ghioroc – Cuvin. Armata maghiară se regrupa la Curtici şi încerca să reintre în Ardeal, de data asta pe cursul Mureşului în sus, dorind să cadă în spatele trupelor româno-sovietice aflate deja în drum spre Cluj-Napoca. Ion Ciocan, colegii lui de la şcoala de subofiţeri şi cei câţiva ofiţeri români pe care-i aveau au fost, în primele zile, singurii care au apărat aliniamentul: “În primele două zile a fost cât de cât linişte. Noi am fost cantonaţi la un ceferist care-n fiecare seară mai scotea câte-un pic din butoiul lui cu ţuică şi ne servea pe toţi. În a treia zi şi-a strâns ce-a putut strânge şi a plecat.
Ne-a rugat să facem cumva să nu-i fie distrusă casa. El aflase deja că ungurii-s la Arad şi plecaseră încoace, spre Deva.
Noi ştiam că trebuie să ne facem adăposturi individuale adânci, dar eram cam indolenţi. Ziceam că-i în regulă cu şanţul ăla de-acolo. Până când, într-o zi, vine un avion nemţesc şi mitraliază de-a lungul şanţului, de mai multe ori. Vai de capu’ nost’. Am luat lopata fiecare şi-n 15 minute aveam toţi adăposturi individuale. Trecea lopata prin pământ ca şi cum ar fi fost mămăligă, nu ţărână şi bolovani”, îşi aminteşte bătrânul.
Grupa I din plutonul I a Companiei I a fost desemnată să facă legătura între cele două batalioane dislocate la Păuliş – Ghioroc. Ion Ciocan şi cei nouă colegi ai lui se aflau în adăposturi situate la 20 de metri distanţă unul de celălalt. A doua zi de la primul contact cu inamicul, tânărul Ion trece printr-o nouă încercare: “Apare-n faţa mea o tanchetă ungurească. Eu eram băgat adânc în pământ şi bine camuflat. Toţi eram instruiţi bine de nemţi. Din tanchetă ies trei soldaţi şi se târăsc spre şanţul din faţa adăpostului meu. Îmi zic «îi las să intre-n şanţ şi atunci arunc grenada». N-or intrat în şanţ, dar eu am tras cuiul de la grenadă şi aşa am stat cu ea în mână până a doua zi dimineaţa, când m-am convins c-or plecat. Cred că făceau doar o cercetare. Am aruncat grenada aiurea, când se făcuse ziuă, de-o explodat”.

Încleştarea de la PăuliŞ – episodul I

Ion Ciocan spune că singura armă de artilerie pe care cei 800 de elevi în anul ll ai şcolii de ofiţeri de la Radna au avut-o la dispoziţie în primele zile ale bătăliei de la Păuliş a fost un tun anti-car amplasat aproape de sat, pe şoseaua dintre Arad şi Deva. A fost, poate, cel mai eficient tun al Armatei Române în cel de-al Doilea Război Mondial: “Ungurii veneau în coloană, cu sutele, pe şosea. Văzuserăm că sunt mulţi, dar mult mai târziu mi-am dat seama că raportul de forţe era de 10 la 1. Noi i-am lăsat să se apropie mult. Când au ajuns cu tanchetele la mai puţin de 100 de metri distanţă, tunul a început să tragă. Le-a făcut praf mai toate tanchetele. Totuşi, ungurii or trecut la atac. Or ajuns până la şanţ. Atunci or murit căpitanu’ Fătu şi sublocotenentul Cizmaru, plus alţi elevi de la şcoală. A fost luptă la baionetă. Până la urmă, ai noştri i-or respins. Ungurii s-or regrupat la Sâmbăteni. După ce or văzut că la Batalionu’ 2, unde era şi tunu’ anticar, le era mai greu, ungurii or început să încerce să treacă pe la poziţia unde era Batalionul 1. Comandantul nostru de companie, căpitanul Nicolae Drăghici, a cerut ordine de la postul de comandă. La postul de comandă s-a trezit că nu mai era nimeni în momentul ăla. Căpitanul Drăghici o preluat comanda. Norocul nostru că era un ofiţer foarte bun şi noroc că l-o şi păzit Dumnezeu, pentru o vreme. Era în şanţ, cu soldaţii şi organiza mereu linia. Ungurii aveau lunetişti care vizau mai ales ofiţerii. L-or reperat pe el că-i organizează pe soldaţi şi or tras. Un glonţ l-o lovit în cască. El n-o avut nimic atunci, dar casca aia şi acuma cred că e la Muzeul Militar, la Bucureşti”.
Nicolae Drăghici dă ordin Batalionului 1 să se retragă din satul Ghioroc pe Dealul Viilor. Zona era greu de apărat, pentru că dealurile destul de domoale nu erau acoperite cu pădure. Ion Ciocan îşi aduce aminte că, trecând prin Ghioroc, un coleg de-al său a fost nenorocit pe viaţă: o femeie, “probabil unguroaică”, a ieşit pe geam şi i-a aruncat pe faţă o oală cu apă fierbinte. “Am ajuns pe deal, pe 17 septembrie. A fost o zi şi-o noapte grea. Am pierdut mulţi camarazi acolo, atunci. Ungurii făceau asalt după asalt şi noi le ţineam piept, aşa, puţini, cum eram. Mai spre seară ni se gată muniţia. Primim ordin să ne retragem 100 de metri, până la punctul în care puteau să vină cei cu aprovizionarea. Dăm să plecăm toţi din poziţie. Doar comandantul plutonului meu, Darius Popescu, refuză să plece. De fapt, înainte de asta, el stătea în mijlocul grupei care era cea mai înaintată, cu grenada-n mână. Noi strigam la el să se mai retragă un pic, că-i periculos, că vine inamicu’ peste el, iar el, foarte calm, ne răspunde «Păi eu pe cine aştept? Nu pe inamic?!». Mitraliorul plutonului era rănit grav. Mi-l amintesc şi pe Darius Popescu rănit la o mână. Încă se mai putea folosi de ea. Se duce la mitralieră şi ne spune «Mergeţi voi să luaţi muniţie. Eu nu mă retrag». Un glonţ îl loveşte din nou, în celălalt braţ. Sublocotenentul Darius Popescu, comandantul plutonului I, rămâne la mitralieră şi continuă să tragă. Ne zice «Mai trag cât mai pot, da eu nu le mai dau la ăştia nicio palmă de pământ. Nici pe-aici nu se trece băieţi. Nu se trece decât peste cadavrele noastre». Ne retragem 100 de metri, ne luăm muniţie, şi abia după câteva ore de luptă putem să revenim pe poziţia
noastră iniţială. Îl găsim pe Darius Popescu mort, ciuruit de gloanţe, fără cizme şi fără ceas la mână.” Era doar una dintre multele scene îngrozitoare pe care copiii de 20 – 21 de ani, care fuseseră doar elevi ai unei şcoli de subofiţeri cu nicio lună înainte, le văzuseră în doar câteva zile, la mijlocul lui septembrie 1944.

Încleştarea de la Păuliş – episodul II

În a treia zi, Batalionul I primeşte ordin să se retragă de pe Dealul Viilor într-un şanţ mai mic de după versantul estic al colinei. Pe când se pregăteau pentru un contra-atac, elevii şcolii de subofiţeri de la Radna sunt atacaţi pe flanc de armata maghiară. “Or venit ungurii de pă Dealul Viilor puhoi. Ne-or scos din poziţia aia. Erau mulţi. Nu aveam cum să le facem faţă. Căpitanul Drăghici urla să nu cedăm poziţia, să rezistăm. Era haos acolo. Ne-am retras câteva zeci de metri. Eu am găsit un prun după care m-am adăpostit. Din când în când mai auzeam cum gloanţele muşcau din trunchiul copacului. Am reuşit să arunc o grenadă fumigenă şi tirul s-o mai potolit un pic. După o oră i-am respins pă unguri ş-am reocupat poziţia. Patru colegi din grupa mea or murit atunci. Atunci am crezut că nu scap nici eu cu viaţă”.
După lupta crâncenă din dimineaţa celei de-a treia zi a bătăliei, spre seară, nervii tinerilor soldaţi români sunt din nou puşi la încecare. În lanul de porumb din apropiere se tot auzeau foşnete. A reuşit să-i mai liniştească un camarad care i-a convins că era vorba doar de animale sălbatice care se hrănesc în lan. “A patra zi, vine o companie rusească şi ne cere să plecăm cu ei la atac. Mi-am făcut socoteala şi mi-am dat seama că cel mai bine e să ies din groapă imediat după ce se dă ordinul că, aşa, până se dezmeticesc ungurii, eu apuc să înaintez şi să găsesc adăpost. Aşa am şi făcut. Am ieşit din adăpost imediat ce s-o dat ordinu’ ş-am ajuns nevătămat în lanu’ de porumb. Dau peste un rus, în lan. Nu durează mult şi vine un avion german. Ne mitraliază. Eu sar într-un răzor din lanu’ ăla şi scap. Când mă ridic, îl văd pă rus cu un picior forfecat de gloanţele avionului. Dau să-l ajut, dar rusu strigă la mine să-l las în pace că se descurcă, iară eu să merg înainte”.
Atacul din cea de-a patra zi de la Păuliş – Ghioroc nu are mari efecte pe câmpul de luptă. Abia în a cincea zi apar şi Katiuşele ruseşti. Elevilor de la şcoala din Radna, deveniţi mai soldaţi decât soldaţii în doar trei-patru zile la Păuliş, li se ordonă să se retragă pe flancul stâng al liniei. Katiuşele bombardează fiecare metru pătrat din poziţia inamicului, iar soarta bătăliei este pecetluită. Ar fi fost cu totul alta, dacă ungurii ar fi ştiut de la bun început că în primele trei – patru zile au avut în faţă doar 800 de copii: “La şcoala de la Radna, când ne-am regrupat, erau şi prizonieri. Cei mai mulţi erau români luaţi cu forţa în armata maghiară, după ocuparea Ardealului de Nord-Vest, în 1942. Era şi-un ofiţer ungur care vorbea româneşte şi care mi-o zis: «Dacă ştiam că sunteţi numa’ voi, în 24 de ore vă făceam praf». Ungurii ştiau că au în faţă un regiment întreg de infanterie, un regiment de vânători de munte şi nişte copii de la şcoala din Radna. Când colo, am fost doar noi, elevii şi un batalion de infanterie de la Regimentul 96 (aproximativ 1800 de oameni împotriva a 20.000 de ostaşi hortyşti şi nazişti – n.red)”.
Din cei 800 de elevi ai Şcolii de Subofiţeri de la Radna, 54 au murit. Cifra este mică, în comparaţie cu alte încleştări militare asemănătoare din cel de-al Doilea Război Mondial. Ion Ciocan are însă o explicaţie simplă: “Eram în anul II de studii. Pe cei din anul I nu i-au băgat pe front. Noi eram bine instruiţi. Ne scoteau şi noaptea, iarna, pe acoperişuri, la gimnastică. În plus, în şcoala aia era o deviză «Dacă suntem doi, ne punem spate-n spate şi nu ne învinge nimeni».
Din erou, zilier
După bătălia de la Păuliş, Ion Ciocan este trimis ca plutonier major la Batalionul 22 Vânători de Munte Abrud. A ajuns imediat după ce ultimul detaşament de front plecase spre linia I. Până să se formeze un altul, s-a terminat şi războiul. Îşi aduce aminte cât de şocat a fost când a auzit că generalul Leonard Mociulschi, omul pe care şi-l dorea comandant orice ostaş român, a fost trimis după gratii de comunişti, apoi eliberat de tribunal din lipsă de probe, retrimis de comunişti, câţiva ani mai târziu, în zeghe, la Canalul Dunăre – Marea Neagră şi eliberat de povara domiciliului forţat de la Blaj doar după vizita lui Charles de Gaulle, în 1968. Ion Ciocan citează din discursul lui Charles de Gaulle ţinut la Bucureşti: “«Războiul nu se poate termina decât atunci când ne dăm seama că şi noi şi inamicii noştri suntem oameni». Aşa a zis de Gaulle atunci”.
Regimul românesc de după cel de-al Doilea Război Mondial nu şi-a prea dat seama de asta. La câteva luni după actul eroic de la Păuliş, Ion Ciocan era un tânăr oarecare pus să-şi caute de lucru prin ţară: “Încă se lucra la linia ferată Deva – Brad. Am mers să lucrez la viaductul de la Dealu Fetii, de la Luncoi. Dădeam la lopată de numa numa. Credeam că dacă fac mai mult, o să fiu plătit mai bine. Da de unde… Dup-aia am mers la Făgăraş. Se făcea linia ferată între Făgăraş şi Braşov. În a treia zi de lucru vedem un accident de muncă. O jumătate de tren s-o desprins şi-o căzut de pe linie. Mi-o fost de-ajuns cât năcaz am văzut eu pă front. Am plecat de-acolo. Am plecat la Petroşani, la şcoala de conductori minieri. Am mai făcut trei ani acolo. Trebuia să plătesc tot. M-am angajat la Societatea Petroşani şi aveam clauză în contract că trei ani de zile după şcoală rămân la ei. Dup-aia am făcut şi Institutul de Mine şi m-am întors la Brad”, povesteşte Ion Ciocan. A ajuns destul de repede specialist în normarea tehnică a întregii exploatări aurifere de la Brad.

Cele mai grele lupte: cu singurătatea şi cu sistemul

Medaliile şi decoraţiile nu-l mai încântă deloc pe veteranul din Brad.

Medaliile şi decoraţiile nu-l mai încântă deloc pe veteranul din Brad.

A ieşit la pensie în 1975. Imediat după 1989 a pus bazele Asociaţiei Veteranilor de Război din municipiu. “La început erau două asociaţii, dar când ne-am unit, eram deja 1100 de veterani, în 1990. Acuma mai suntem 36”, spune amărât Ion Ciocan. Îşi aminteşte cum, în 1997, a trebuit să-i scrie lui Băsescu, ministrul transporturilor de pe atunci, ca să-l anunţe că societatea judeţeană de transport în comun nu dorea să-i mai ducă gratuit pe veterani. “Mi-a răspuns Băsescu atunci şi mi-a zis să mă duc cu scrisoarea aia la şeful de la Deva. Mi-am cumpărat bilet, de la Brad şi m-am dus. Când i-am arătat scrisoarea tăt n-o fost bine. O mai durat o vreme până să se rezolve problema”, povesteşte bătrânul.
Vreme de 18 ani s-a ocupat de Asociaţia Veteranilor de Război din Brad. Îşi aduce aminte cât a trebuit să se lupte şi pentru drepturile văduvelor veteranilor de război. “Legea zicea că e văduvă de război doar acea femeie care-şi pierde soţul în timpul războiului. Dar cu acea femeie care-şi lasă bărbatul la arme şi-l primeşte înapoi schilodit, îl grijeşte o viaţă-ntreagă, săracu’ ăla moare la cinci, 10, 50 de ani dup-aia şi ea nu mai are din ce trăi la bătrâneţe ce se întâmplă? Asta am întrebat atunci judecătorii de la Tribunal, de la Deva. Am pierdut în prima instanţă, dar am câştigat la Alba, la Curtea de Apel”, spune veteranul.
Ion Ciocan, acum colonel în rezervă, este însă de-a dreptul demoralizat de faptul că a rămas singur, de câteva luni. 70 de ani au fost doar el şi soţia lui. Acum, e doar el, într-o casă mare. Urarea “Ne vedem la 100 de ani” nu-i cade deloc bine, atât e de trist.

About Ciprian Iancu