Eroii uitaţi: Ororile războiului trăite de un jandarm

Articolul a fost vizualizat de 1,793 ori

Încă se ţine bine şi nu poate să stea fără să facă ceva prin gospodărie. A fost disciplinat toată viaţa, mai ales între 1939 şi 1945, lucru care i-a salvat viaţa de mai multe ori. A respectat regulile şi ordinele, chiar dacă, de multe ori, nu i-au plăcut deloc. Când a putut, a mai “călcat” şi pe lângă ordine şi a dat dovadă de omenie. A trecut prin perioada tulbure de dinaintea intrării României în război ca jandarm. Tot ca jandarm a trecut şi prin cel de-al Doilea Război Mondial. După aceea, România i-a fost “recunoscătoare” cu o slujbă la mină şi… cam atât.

Vasile Creţu s-a născut pe 15 martie 1917 în satul Mihăileni de lângă Bălţi – Republica Moldova. Cel de-al Doilea Război

După ce a servit Jandarmeria Română între 1939 şi 1945, Vasile Creţu  ştie un lucru sigur: nu mai vrea să audă vreodată de ruşi şi de război

După ce a servit Jandarmeria Română între 1939 şi 1945, Vasile Creţu
ştie un lucru sigur: nu mai vrea să audă vreodată de ruşi şi de război

Mondial a fost pentru el, puţin spus, groaznic. A fost recrutat şi repartizat la trupele de jandarmi. Mai rău, în 1940 ruşii i-au răpit aproape toată familia şi au deportat-o în Siberia.

Răpirea familiei

“Am mai avut patru surori şi un frate. Una dintre surori s-o măritat şi soţul ei o venit perceptor la Brad. Aşa am ajuns şi eu, imediat după Război, aici. Eu am fost luat în armată la Jandarmi şi dup-aia trimis la şcoala de gradaţi de la Cernăuţi. Mama, tata şi celelalte trei surori or ajuns în Siberia, în 1940, când au ajuns ruşii prima dată la Bălţi. Frate-miu Ion era mai mare ca mine cu vreo şase ani. El gătase armata şi încă nu fusese chemat la mobilizare. Ion era afară la câmp. Pe el nu l-or luat. Atunci ruşii aşa or avut ordin: să ia şi să trimită în lagăr pă tăţi ăia pă care-i găsesc în case”, îşi începe nea’ Vasile istorisirea. Are o fire tare ca piatra, altfel n-ar fi fost trimis să facă şcoala de gradaţi a Jandarmeriei în cele mai tulburi vremuri ale istoriei. Cu toate astea, când îşi aduce aminte cât s-a luptat prin anii ‘50 ca să-şi aducă acasă surorile deportate în Siberia, i se citeşte o crispare pe chip şi i se simte un tremur în voce. “Ultima am adus-o pă Anica, în 1958, săraca. Îmi spunea că acolo unde a fost ea erau mai mereu minus 45 de grade”. Omul a trecut prin multe, poate prin prea multe, în doar câţiva ani.

Batjocoriţi de un gradat legionar

“La şcoala de gradaţi de la Cernăuţi era o disciplină draconică. De exemplu, într-o dimineaţă, suntem chemaţi la apel pentru că venise generalul în inspecţie. Era ora la care noi serveam ceaiul şi mai îmbucam câte ceva. Eu mă prezint la apel şi nu termin de mestecat ce aveam în gură. Mă vede comandantul şi-mi trage o palmă peste faţă cu atâta forţă că două săptămâni dup-aia n-am mai putut mânca nimic”, povesteşte veteranul din Brad, care-şi mai aduce aminte de o altă scenă relevantă pentru chinurile la care erau supuşi recruţii şcolii de subofiţeri ai Jandarmeriei de la Cernăuţi: “Într-o zi ieşim spre câmpul de aplicaţii, ca de obicei. Comandantul de companie era legionar, un sublocotenent, nu mai ştiu cum îl chema. El a dat ordin ca plutonul meu să dea tonul Imnului Legionarilor. Nicicare dintre noi n-a vrut nici să dea tonul, nici să cânte imnul ăla. S-a enervat comandantu’ de şi-a bătut joc de noi în ultimul hal: opt kilometri, de la cazarmă până la câmpul de aplicaţii am mers doar în târâş şi în drepţi-culcat. Când am ajuns acolo ne dădea sângele pe nas. Mulţi or ajuns în spital după ziua aia. Noi n-am mai putut, am raportat superiorilor: «Dacă domnul sublocotenent crede că noi ne vom apăra mai bine ţara cu târâşuri şi culcaturi făcute pe kilometri în şir, se înşeală», le-am spus comandanţilor unităţii. În ziua următoare, sublocotenetul ăla n-a mai fost la noi în unitate”.

Un minut de libertate

“Prin toamna lui 1940 cred că era când se dăduse ordin ca din fiecare judeţ din ţară să fie luaţi şi împuşcaţi câte trei oameni importanţi. Noi eram deja retraşi la Suceava, că în Bucovina de Nord veniseră ruşii peste noi. În ţară veniseră legionarii la putere şi asasinatele astea cred că erau «opera» lor. Într-o seară, suntem luaţi şi duşi într-o pădure să păzim ceva. Nu ni s-a spus ce anume. Eu n-am putut să nu mă întorc şi să văd ce păzeam noi acolo. La trei metri în spatele meu erau trei cadavre. Trei bărbaţi, fiecare cu dinţi de aur, toţi împuşcaţi în cap. După câteva ore, apare un camion, ia cadavrele şi pleacă. Unul dintre ăia care veniseră să ia cadavrele mă întreabă dacă ştiu ceva. Îi spun că habar nu am ce s-a întâmplat, iar el îmi zice: «Foarte bine că nu ştii. Nici nu trebuie să ştii» şi pleacă”, relatează Vasile Creţu.
Şi-a terminat şcoala de subofiţeri ai Jandarmeriei, şi-a terminat şi stagiul militar, dar nu a avut decât un minut de libertate, atât cât a durat drumul său de la secretariatul comandamentului, unde i se dăduse livretul militar, şi poarta unităţii: “Mai aveam câţiva metri până la poartă când, ce să vezi, se dă alarma. Începuse războiul. Înapoi, iară-n haine militare şi… pe front cu mine”.

Ororile din Transnistria şi Cernăuţi

Fiind jandarm, Vasile Creţu nu a avut de-a face cu linia I a războiului. A trebuit însă să facă faţă unor scene la fel de grele ca pe linia I. “Am mers şi noi înspre Est şi înspre Nord, să reluăm Basarabia şi Bucovina. Pe noi, românii
ne-au băgat să luăm Cernăuţiul înapoi. Nemţii au mers spre Odessa. Când nemţii erau, împreună cu românii, la Odessa, noi luptam ca proştii, singuri, la Cernăuţi. În fine. Am stat în Cernăuţi multă vreme, pentru menţinerea ordinii. Aici am văzut ce-or putut să facă nemţii cu evreii: îi puneau să sape gropi lungi ca nişte şanţuri anticar, dup-aia îi băgau în gropi şi-i puşcau. Nu erau toţi morţi. Unii încă mai trăiau, mai mişcau o mână, un picior. Da’ nu conta, nemţii aduceau buldozerul şi aşa-i îngropau, de vii şi p-ăia. La început evreii aveau voie să iasă din case numa’ de la 9 la 11 dimineaţa. Pă care-l prindea afară din casă la alte ore, era mort. Tăt aşe era şi cu steaua lui David. Care n-o avea cusută pă haină, era mort: ori îl puşcau pă loc, ori îl trimiteau în lagăr, dar tot mort era. Eu sper, în sinea mea, c-am reuşit să salvez o fată. Eram în patrulare cu un coleg român. La câteva sute de metri în spatele nostru venea patrula nemţească. Ne iese în cale o fată de vreo 16 – 17 ani, fără stea cusută pă haină. O iau tare şi-i spus: “Auzi? Fată dragă! Dacă vrei să trăieşti acu’ să fugi acasă şi să nu mai ieşi niciodată fără steaua lu’ David pă haină. Ai înţeles?!”. S-o speriat săraca fată ş-o fugit, de-o scăpat. De-o prindeau nemţii acolo murea. Am mai mers şi la rabin acasă de le-am spus ce şi cum să facă, doară doară or scăpa. Nu ştiu cât şi ce am reuşit să fac. Noi ţineam cu evreii şi făceam ce puteam şi noi pentru ei. Cel mai greu îmi era atunci când trebuia să patrulez la ghetoul din Cernăuţi «Domn’ Vasile o să murim. O să murim toţi», îmi ziceau. Eu nu prea puteam să le răspund nimic. Le mai duceam câte-un ceai, sau câte-o bucată de pâine, pe-ascuns”.
O experienţă la fel de traumatizantă a fost trăită de Vasile Creţu în Transnistria. Aici, trupele româneşti de jandarmi erau sub comandă germană. În zonă activau intens grupuri de partizani pro-sovietici. Un astfel de grup a surprins un pluton de jandarmi români, lângă un sat din Transnistria. I-au împuşcat pe toţi în afară de Vasile Cărăuş, un nume pe care Vasile Creţu nu l-a uitat nici acum: “Se duce Vasile Cărăuş la comandantul neamţ. Era unu’ din trupele SS. Îi povesteşte ce şi cum s-a întâmplat, după care neamţu’ se-ntoarce către un locotenent de-al lui şi-i zice: «Iei cîţiva oameni, te duci pe uliţă, îi scoţi pe toţi din case şi îi împuşti. Nu contează că-s femei, bătrâni sau copii. Îi împuşti pe toţi!». Şi aşe s-o şi întâmplat”.

Gâfâind prin Dunăre, cu ruşii în spate şi nemţii în faţă

Vasile Cretu  foto de epoca

Vasile Creţu (stânga) şi doi camarazi de război: Neculai Testeminceanu (mijloc) şi Roibu Toader (dreapta)

 

 

După Transnistria, frontul a mers mai departe până la Stalingrad. Vasile Creţu şi Compania 22 Jandarmi a ajuns până dincolo de Odessa, însă cea mai mare perioadă a petrecut-o la Ismail (în Ucraina, aproape de graniţa dunăreană cu România). Când ruşii au pornit tăvălugul spre Vest, Vasile Creţu şi ai lui abia au scăpat. “Ne-au luat prin surprindere. Nemţii care erau cu noi cantonaţi la Izmail s-or adunat repede, dar n-or plecat până n-or aruncat în aer zeci de vagoane de muniţie. Or fost nişte explozii grozave acolo. Dup-aia, or venit ruşii păstă noi de n-am mai putut scăpa numa prin Dunăre, înot.
Cine-o ştiut înota şi o putut să înoate o scăpat, cine nu… Of Doamne, mulţi or murit atunci, înecaţi în Dunăre. Io ştiam ce le poate capu’ ruşilor, că aflasăm ce-or făcut cu părinţii şi surorile mele. Mi-o fost frică să trec Dunărea înot, da-mi spuneam că, decât să pic prizonier la ruşi, mai bine să mă mănânce peştii. A fost tare rău atunci, vreo câteva săptămâni după 23 august 1944: din spate veneau ruşii peste noi, iar în faţă-i aveam pe nemţi. Şi unii şi alţii ne tratau ca pe nişte duşmani”.
După retragerea prin apele Dunării, Vasile Creţu îşi găseşte unitatea şi ajunge la Ploieşti, tot la trupe de menţinerea ordinii. E o chestiune de săptămâni până când ororile naziste sunt înlocuite de cele sovietice. “Eu trebuia să tratez cu românii să nu le iasă ruşilor în cale, iar cu ruşii să nu facă prostii. Eram deja în judeţul Argeş, la îndrumVasile Cretu  fotografie de epocaarea trupelor ruseşti. Nu făceam numa’ asta. Aveam fiecare normă de îndeplinit: câte un porc la trei zile pentru soldaţii ruşi şi de băut cât mai mult că, altfel, să băgau ei prin pivniţele oamenilor şi dup-aia făceau ravagii. Câţi ruşi n-or murit înecaţi în butoaie cu vin?! Mă pedepseşte Dumnezeu cu un cazac pă cap. «Vasia, tu ai luptat la Stalingrad. Vasia, tu te-ai culcat cu femeia mea». Tăt aşe-mi zicea când să-mbeta. Ba, mai rău, îşi scotea şi sabia şi-ncepea s-o vânture. Când să-mbeta, mă aresta şi tăt asta zicea: că io am luptat împotriva ruşilor şi că i-am făcut ce i-am făcut neveste-sii. După ce se mai trezea, mă elibera. Săptămâni la rând, în fiecare seară era să mă omoare cazacu’ ăla. Nu mai ştiu cum am reuşit să mă strecor şi să scap de cazacul ăla nebun şi de ruşii lui beţivi”. Altă dată “Vasia” a reuşit să scape de la viol trei fete. “Primesc ordin să mă cazez la Bascov, tot în Argeş. Era o familie de boieri. Mai întâi mă trimit să dorm în grajd. Eu le-am spus că trupele ruseşti sunt aproape şi or să vină cât de curând. Aveau trei fete de liceu. Le-am spus să le ascundă. Pă mine tăt în grajd m-or trimis. Noaptea pe la două s-aud bătăi tari în uşă: ruşii. No, acuma ş-or adus aminte boierii că aveau un jandarm în grajd. Mă îmbrac repede şi ies eu la uşă. Ruşii voiau băutură şi femei. Abia i-am minţit.
Le-am spus că în conacul ăla nu mai era nicio familie de boieri, nicio femeie şi nici de mâncare nu mai era. S-or liniştit numa după ce le-am spus că în conacul ăla se pregătea deja să fie amenajat comandamentul batalionului lor”.

Acasă, doar în sicriu

Vasile Cretu Vasile Creţu povesteşte că, în 1942 – 1943, după ce Armata Română a reocupat Cernăuţiul, un locotenent din compania lui îi tot spunea că mai are puţin şi se va întoarce acasă, la Mihăileni, în Basarabia. Ofiţerul încerca să-i ridice moralul, fără să ştie deloc ce se întâmplase cu familia lui: “«Acasă? Acasă mă mai duc doar în sicriu», îi răspundeam locotenentului. După război, unde să fi mers? Acasă nu mai aveam la ce, nu mai aveam la cine. Plus că Basarabia era iară luată de ruşi, iar eu de ruşi să nu mai aud nici acuma. Am venit la Brad, la sora mea Nadejda. Bărbatul ei ajunsese perceptor, aici.
N-aveam de lucru, nu mă primea nimeni. Erau suspicioşi toţi că eram basarabean. M-am dus o vreme să muncesc la calea ferată Deva – Brad. Dup-aia am primit ordin să mergem la Ilva Mică (judeţul Bistriţa – Năsăud – n.red.). Acolo soarele se vede doar trei ore pe zi, de la 11.00 la două după-amiaza. M-am întors la Brad şi m-am angajat la mină, la Ţebea. N-am putut avansa pentru că n-am vrut să mă înscriu în partid. Mai venea un comunist la mine să mă-nscriu şi ştiţi ce-i ziceam, mai în glumă mai în serios? «De la Prut şi pân’ la Stalingrad tăt comunişti am împuşcat». Era o vorbă, de-a veteranilor care-or fost pă front în Rusia, doar că eu în loc de «ruşi» ziceam «comunişti». N-am puşcat eu niciunul, da’ numa’ aşa scăpam de activistu’ ăla”.

Orori din vremuri tulburi

“Eram la Cernăuţi. Nu începuse războiul. Un copil tânăr o evadat din postu’ de jandarmi şi m-or trimis pe mine să-l aduc. Normal, ne-am dus la adresa la care ştiam că locuieşte. Pun un caporal la geam, iau un alt caporal cu mine la uşă. Batem tare. Nimic. Mai batem o dată, se-aud paşi, uşa se deschide brusc şi copilu’ ăla dă să bage baioneta-n caporalu’ care era cu mine. Strig la omu’ meu «Fereşte-te». Ăla nu numa că s-o ferit, da’ i-o şi tras un glonţ direct în inimă la copilu’ ăla nebun. Imediat, în uşă apare tatăl băiatului şi zice «Dragu’ tatii, ce-ai căutat, aia ai găsit!».
“Jandarmii care nu erau foarte disciplinaţi o păţeau rău, în Rusia, sau Ucraina, sau ce-o mai fi acuma pe unde-am trecut noi. Ştiţi cum? Ăia care intrau la femeile localnice în casă şi voiau să petreacă noaptea acolo erau pierduţi. Rusoaicele aveau un fel de microfon, sau ceva, legat de picior. Afară, pe-aproape, erau grupurile de partizani ruşi. Intra soldatu-n casă, partizanii aflau imediat şi dădeau buzna păstă el”.
“Cel mai mare pericol la care eram noi, jandarmii, expuşi erau atacurile partizanilor. Ne atacau de câte ori aveau ocazia. Nici nu mai ştiu de câte ori era să mor în ambuscade de-ale lor”.

Nea’ Miţă Dumitraşcu şi povestea lui de război

Miţă Dumitraşcu s-a născut în comuna Rudina, judeţul Mehedinţi, dar de ani buni trăieşte în Brad. Amintirile sale despre

Miţă Dumitraşcu nu-şi mai aduce aminte în întregime tot anul de război  prin care a trecut, dar tot mai poate reproduce momentele-limită din viaţa lui  petrecute între vara lui 1944 şi data de 9 mai 1945

Miţă Dumitraşcu nu-şi mai aduce aminte în întregime tot anul de război
prin care a trecut, dar tot mai poate reproduce momentele-limită din viaţa lui
petrecute între vara lui 1944 şi data de 9 mai 1945

război sunt, de fapt, doar câteva flash-uri. Puse însă cap la cap, scenele trăite de nea’ Miţă pot reda o imagine a vremurilor dintre 1939 şi 1945, cele mai negre din istoria omenirii.
Avea doar 19 ani când a fost luat la oaste, în primăvara lui 1944. A nimerit la Regimentul 7 Pionieri din Lipova, parte a Diviziei 19. După lunile de instrucţie, “botezul frontului” l-a primit tocmai la Păuliş, acolo unde pionierii de la Lipova au luptat alături de cei 800 de elevi ai şcolii de subofiţeri de la Radna pentru a opri trupele hortyste şi fasciste să reintre în Transilvania pe Defileul Mureşului în sus. “Noi am fost ţinuţi doar 48 de ore la Păuliş, după care ne-au dat drumul în spatele liniei, sau s-a terminat bătălia, nu-mi mai amintesc. Îmi amintesc însă că a fost un adevărat măcel pe şanţul anticar de la Păuliş (scene descrise mai detaliat de Ion Ciocan, protagonistul unuia dintre reportajele anterioare – n.red.). Mai ţin minte că, pe front, mâncam o singură dată, seara. Pâine primeam destul de rar. Mămăliga era baza, dar noi, copii tâmpiţi, mai începeam să aruncăm cu ea unii-n alţii. Nu pot să uit însă cum, într-un sat unguresc, în drum spre Budapesta, am intrat într-o casă şi am dat peste o pâine proaspătă şi o bucată mare de slană. Doamne ce festin a fost atunci. Noi, românii, doar mâncare luam din casele ungurilor, atât. Mai ţin minte că satele ungureşti erau în mare parte pustii. Bătrânii, copiii şi femeile erau mai mereu refugiaţi în beciuri din afara satelor, iar tinerii erau plecaţi sus, pe dealuri, prin păduri”, povesteşte veteranul.

Norocul unui copil de 19 ani

Până să ajungă însă în Ungaria, Miţă Dumitraşcu a avut de pătimit. Spune că a participat la lupte grele aproape de Salonta şi Arpăşel. La Arpăşel era cât pe ce să moară, alături de toţi camarazii lui din pluton: “Trebuia să înaintăm sub tir inamic. În faţa noastră era un canal destul de lat, adânc şi plin cu apă. Bătea artileria inamicului pe noi şi singura noastră scăpare era să înaintăm. Am sărit cât am putut de sus. Noroc că eram copil încă şi destul de uşor. M-am prins cu mâinile de iarba de pe marginea canalului ăla. Alţii săracii, n-au putut sări cât trebuia de mult. Au ieşit toţi uzi şi-aşa au mers înainte, la asalt”. După bătăliile de la Păuliş şi Arpăşel, plutonul lui nea’ Miţă se înjumătăţise ca efectiv. 20 de camarazi ori fuseseră grav răniţi, ori muriseră. “Am stat de vreo două ori în refacere şi recompletare. În fiecare săptămână pierdeam câte unul, doi, trei camarazi sau chiar mai mulţi. Of Doamne, prin ce-am trecut noi să nu mai treacă nimeni!”, exclamă bătrânul.

Prin Budapesta, cu baioneta montată pe armă

“Atacuri au mai fost de dat, prin Ungaria. Acolo ţin minte că era mai greu să te retragi decât să înaintezi. Deseori, atacam, eram nevoiţi să ne retragem un pic, iar în momentul în care băteam în retragere dădeam peste trupe inamice care voiau să ne taie calea. Nu ştiam zona deloc şi de aici venea problema. Pe mine Dumnezeu m-a păzit şi m-a scăpat cu viaţă. Cel mai greu, după momentele de la Păuliş şi Arpăşel, mi s-a părut când a trebuit să intrăm în Budapesta. Am primit ordin să punem baioneta la armă. Au fost lupte de stradă acolo. A fost un calvar, mai ales pentru cei care au intrat în oraş înaintea noastră. Batalionul meu a intrat în Budapesta, iar după două ore de la intrarea noastră, luptele s-au cam terminat”, mărturiseşte veteranul. Nea’ Miţă îşi aduce aminte că nu i-a fost deloc uşor nici la retragere. “Pe noi sfârşitul războiului ne-a prins în Ungaria, undeva dincolo de capitală. A trebuit să venim pe jos înapoi în ţară. Aveam un maior, Pintilie, care ne mai dădea calul lui să mergem pe el când vedea că nu mai putem continua, Dumnezeu să-l odihnească, pentru că nu cred că mai trăieşte domn’ maior”. După război nu a fost lăsat să plece acasă. A făcut parte din garda Regelui Mihai de la reşedinţa acestuia de la Săvârşin. Abia în toamna lui 1946 a fost liberat. După câţiva ani s-a angajat în Valea Jiului, la mina Dâlja. După pensionare, s-a retras la Brad, oraşul natal al soţiei sale.

About Ciprian Iancu