Mariana Chindler: cu şi despre Hunedoara frumoasă, din perioada interbelică

Articolul a fost vizualizat de 3,549 ori

O mulţime de fotografii vechi, alb-negru, circulă prin intermediul grupurilor de socializare de pe Internet, iar dedesubtul acestora, la majoritatea lor, o să regăseşti precizarea: din colecţia Mariana Chindler. Te gândeşti imediat la o doamnă ajunsă probabil la o vârstă venerabilă, care, cu mâinile tremurânde, răsfoieşte pentru hunedorenii îndrăgostiţi de destinul oraşului lor albume vechi, cu imagini ieşite din timp, permiţându-le uneori, cu generozitate, să aducă în mediul virtual “vedenii” de-acum aproape o sută de ani ale “ochiului” aparatului de fotografiat.

Mariana Chindler

Mariana Chindler

Când îţi deschide uşa, însă, ai o surpriză de proporţii: mărunţică, subţirică, părul – tuns scurt, băieţeşte şi adolescentin, Mariana Chindler aproape că te ia în braţe şi te introduce în holul de la intrare râzând veselă, bucuroasă de oaspeţi. Locuieşte într-o casă mare, una dintre casele familiilor de vază de altădată ale Hunedoarei, familia Jeskely. Încă splendidă, ca o bătrână doamnă elegantă, casa aceasta, care-a trăit petreceri şi destine sfărâmate, de-a valma, parcurge vremurile tulburi ale modernităţii cu bărbia sus, semeaţă, mândră de frumuseţea care încă i se mai poate citi pe chip, dincolo de cenuşiul clipei.

Poveştile Hunedoarei interbelice

Mariana Chindler „pensionară-bugetară”, dar reangajată în mediul privat, ca să mai aducă acasă un bănuţ, râde, ce ştie ea să facă mai bine atunci când de faţă sunt oameni, pregăteşte cafea pentru musafiri şi te pofteşte să iei loc în sufrageria casei sale. Dincolo, în camera cu mobilier alb, un dormitor Louis XIV, se joacă nepoţelul Marianei, Marius, care abia ce a început să meargă la şcoală: „Ăsta-i un înger! Un copil atât de cuminte! În schimb cu nepoţica, că fiu-meu are şi-o fetiţă, abia mă pot înţelege… un copilaş aşa de rău n-ai văzut de când eşti tu! Eu am crescut doar un băiat şi n-am ştiut că fetiţele pot fi aşa de neastâmpărate!”, remarcă Mariana amuzată de situaţie. Dacă aduce albumele cu poze şi-o să-nceapă să scotocească prin ele, îţi va putea spune zeci de poveşti din istoria familiei sale şi-a oraşului cu destin tragic pe care-l iubeşte c-o disperare ascunsă-n spatele nădufului pe care-l afişează… Ea s-a născut în altă casă… Undeva pe strada Horia, unde era Centrul de calcul, însă casa aceea nu mai este demult… Asta, casa-n care ea locuieşte acum, este casa lui tanti’ Ghizi, abilă şi inteligentă, o femeie pe cât de carismatică, pe-atât de puternică şi care-a ştiut să joace actorii istoriei pe degetele de la mâinile ei, care-au cântat şi la pian, dar au învăţat şi să dactilografieze, la maşina de scris.

Rădăcini: evrei, nemţi, unguri şi români

Regina Elena (în centrul imaginii), în vizită la Hunedoara, într-o fotografie din 1927, făcută în parcul de lângă Castelul Corvinilor

Regina Elena (în centrul imaginii), în vizită la Hunedoara, într-o fotografie din 1927, făcută în parcul de lângă Castelul Corvinilor

“Imobilul în care eu m-am născut acasă, că aşa se năştea, acasă, în anii ‘50, a fost demolat. Fac parte dintr-o familie de vechi hunedoreni, o familie mixtă şi foarte amestecată, ceea ce ne-a produs o mulţime de neajunsuri. Bunica mea a fost o evreică ce şi-a trădat religia şi crezul, căsătorindu-se cu Chindler, care era neamţ. Cei doi s-au cunoscut în Ungaria de astăzi, unde învăţau, după ce pentru bunica mea, care picta foarte frumos, s-a făcut în sat o chetă şi-au trimis-o din Israel la Budapesta. După ce s-au căsătorit, cei doi s-au mutat la Haţeg, care pe vremea aceea era în Austro-Ungaria. Ei, oamenii ăştia aproape toată viaţa nu au avut copii, ci, la bătrâneţe, l-au avut pe tatăl meu. De 45 de ani era bunica mea, când l-a născut pe tata, au şi vrut s-o opereze, că, vai de mine, îi creşte burta! Aşa a fost să fie, că altfel nu existam eu!”, râde Mariana Chindler. “De altfel, am şi fost o familie supărată de fiecare regim. A fost război, tatăl meu a fost la război; a fost problema cu evreii, a trecut la ortodocşi; a fost înfiat de un vecin şi a făcut Facultatea de chimie cărând saci şi cântând la operă, la Cluj. Din cauza căsătoriei între bunica mea, evreică (evreii n-au voie să se căsătorească decât între ei), şi bunicul, care era neamţ, cei doi au fost renegaţi de ambele părţi, aşa că au dus-o foarte greu. Eu am fost acum şase ani în Israel şi am găsit o verişoară, care, pur şi simplu, n-a vrut nici să-mi vorbească, pentru că bunica mea «i-a trădat»! Gândiţi-vă că ea plecase la Budapesta pe banii lor, l-a întâlnit pe bunicul şi a fost o iubire mare, s-au căsătorit, dar ei n-au mai primit-o înapoi niciodată…”

Familia Chindler: istoria unei bejenii

După ce tatăl Marianei, Nicolae Chindler, a terminat facultatea, a fost repartizat în Combinatul de la Hunedoara şi, venind aici, a cunoscut-o pe descendenta unei baronese de Zanzinger, din Poieni: “Baroneasa aceasta, străbunica mea, era contesă maghiară şi s-a căsătorit şi ea, tot împotriva voinţei familiei, cu un român, Valer Bejan. Familia Bejan a fost una de oameni cu şcoală, lucru foarte rar pe vremea aceea. Erau timpuri când nu oricine făcea facultatea, ca acum. Bunicul meu a fost notar public şi ofiţer al stării civile, dar nu era deloc de acord cu comuniştii, aşa că… l-au înfundat! Pe el, alături de alţii… Noi am fost nişte oameni destul de rebeli, n-am ascultat de nicio orânduire, iar eu am prins o serie întreagă de regimuri politice: din poveştile bunicii – regimul regal, în povestea comunistă am suferit alături de ei (bunicul meu a fost deţinut politic, pentru că n-a iubit comuniştii, atât!), apoi capitalismul…” Când au venit comuniştii, toată averea le-a fost confiscată şi, astfel, familia Chindler a ajuns pe drumuri.

Ghizela Jeskely joacă lumea pe degete

„Bunica, mama (bunicul era la puşcărie), tata şi eu. Nicio cârpă n-am putut să luăm din casa noastră! Am avut noroc cu mătuşa Ghizela Jeskely, o domnişoară bătrână foarte inteligentă, ceva rudă cu bunica din partea mamei, care a făcut în aşa fel încât nu şi-a pierdut casa, indiferent ce regim a venit. Au fost prima oară, nemţii: ea era profesoară de pian, aşa că a-nceput să le cânte la nemţi! Oooo! Ce bună era! A-nvăţat şi nemţeşte, cânta la nemţi la pian… era foarte bine, ofiţerii nemţi stăteau aici, era o veselie!… Bun! Or plecat nemţii, or venit ruşii! Mătuşa o-nvăţat să cânte Katiuşa, de urla casa asta! Era prietenă cu toţii ruşii! O luau şi-o zgâlţâiau la câte-un cazacioc de n-ai văzut! Or plecat ruşii, or venit comuniştii! Acuma, mătuşa ce să facă? Pianul nu mai era la căutare pentru proletari, aşa că mătuşa Ghizela o-nvăţat să bată la maşină şi s-a angajat printre primele ca secretară, în Combinat. Niciodată nu s-a căsătorit mătuşa Ghizi, că iubitul ei murise pe front şi ea a luat asta ca pe un semn că Dumnezeu n-a vrut ca ea să se mărite. A rămas să se întâlnească în viaţa de după viaţă şi, înainte să moară, mătuşa Ghizi mi-a lăsat mie casa ei”, povesteşte, ascunzându-şi emoţia, Mariana Chindler.

Poze şi poveşti

În vecinătatea Castelului se întindea, cândva, un splendid parc

În vecinătatea Castelului se întindea, cândva, un splendid parc

Apoi se întoarce la fotografii şi la poveştile lor: pădurea Chizid, o reuniune din aceea de 23 August, pompieri stingând un incendiu, nişte vecini de peste drum – contele Cseh, la scăldat, contesa – în tinereţea ei, în parcul conacului pe care l-ai văzut la intrare, acum dărăpănat, aproape o ruină, hunedoreni în parcul de lângă Castel, că aici era un parc, străjerii în centrul oraşului, ştrandul, mai era aici un cazino pentru intelectualii vremii, un cinematograf, mocăniţa… “Toată copilăria mea-i legată de mocăniţă, dar s-a dus, că i-aţi lăsat pe toţi să fure şinele, iar acum ăsta-i un cartier ţigănesc, asta poţi să scrii! Şi-acuma uite ce-o făcut compania de gaz pe strada mea!”, răbufneşte supărată Mariana Chindler. Zeci şi sute de fotografii şi tot atâtea poveşti, care fac parte dintr-un trecut de aur pentru hunedoreanca împătimită de istoria propriului oraş. Iat-o aici, într-o fotografie din 1927, făcută în parcul de lângă Castelul Corvinilor, pe regina Elena a României, care a vizitat Hunedoara în primăvara acelui an. Hunedoara prospera pe-atunci, datorită uzinelor de fier ale oraşului şi, văzând fotografia, Mariana îşi aminteşte cum bunica sa, însărcinată cu aceea care avea să-i fie mamă, a servit la masa dată de autorităţi în cinstea vizitei regale. Şi, cum tânăra era vizibil afectată de sarcină, regina a observat-o şi i-a menit tinerei: “Să-ţi dea bunul Dumnezeu o fetiţă şi să-i pui numele Elena!”. Aşa a ajuns să se numească mama ei: Xenia-Elena. O femeie frumoasă, care-a făcut actorie, transformând-o pe micuţa Mariana într-un copil de culise, însărcinat cu… dădăceala celebrului, astăzi, Florin Busuioc.

“O tragedie hunedoreană”

Mariana Chindler pare a fi supărată foc pentru că oraşul ei nu e aşa cum ar trebui să fie. Parc-o face cumva de râs situaţia asta, pe ea şi pe tatăl său, Nicolae Chindler, fost chimist în combinat şi şeful secţiei CTC Laboratoare, pe vremea când Combinatul mergea bine, unul dintre hunedorenii care au înfiinţat Muzeul Fierului şi unul dintre autorii monografiei “Combinatul Siderurgic Hunedoara – tradiţie şi progres în siderurgie 1884-1974”.

Hunedorence la ştrandul din apropierea Castelului Corvinilor, în perioada interbelică

Hunedorence la ştrandul din apropierea Castelului Corvinilor, în perioada interbelică

E drept, strada pe care locuieşte Mariana, în casa pe care-a primit-o moştenire de la tanti Ghizi, stradă care e, în acelaşi timp, una dintre arterele care dau direct în poarta Castelului Corvinilor e, în această perioadă, o mocirlă. Pare mai degrabă o uliţă pe care-au crescut, ca nişte dinţi gri, rânjiţi, clădiri industriale aruncate de un scenograf absurd în acest spaţiu dominat de cel mai mare castel medieval din sud-estul Europei, Castelul Corvinilor. Se fac lucrări de infrastructură, aşa că asfaltul a fost spart, iar strada arată ca după bombardament: foste conace – majoritatea o ruină, clădiri locuite de chiriaşi romi, încâlcite printre clădirile industriale, cenuşii şi tulburi, dintre care multe nu mai folosesc nimănui… Mariana Chindler vorbeşte cu năduf, dar în spatele supărării pe care o afişează, hunedoreanca ascunde, de parcă i-ar fi teamă ca unul dintre noi să nu-i afle călcâiul vulnerabil, o mare dragoste: dragostea pentru oraşul de care mii de fire o leagă, ca nişte rădăcini. Îşi adună apoi cu grijă fotografiile, pe care le pune alături de alte poze, colorate şi vesele, de pe unde-a “vânturat” ea lumea-n lung şi-n lat şi, resemnată, zice că are de gând să vândă casa… Iar când va pleca de-aici va lua cu ea, cu mândrie, doar poveştile de altădată şi speranţa că pe strada din vecinătatea Castelului va veni, după o iarnă lungă şi grea, primăvara, cu albastrul limpede şi lumina ei de aur.

Tags: , ,

About Ada Beraru