“Nu auzi niciodată glonţul care se îndreaptă către tine, dar, cel care şuieră, ştii că merge mai departe. Războiul este o pacoste care nu ar trebui să se întâmple într-o lume civilizată”, spune chiar preşedintele Asociaţiei Veteranilor de Război, filiala Hunedoara. La 91 de ani, George Homoştean este un personaj controversat: a luptat pe front, a fost rănit şi, pe vremea comuniştilor, a condus judeţul Alba în primii zece ani de la înfiinţare, apoi a fost ministru de Interne pe vremea regimului Ceauşescu, fapt care a provocat, mai târziu, controverse în jurul numelui său, mai ales la Bucureşti . Cu toate acestea, nimeni nu-i poate tăgădui experienţa crudă de pe front. Acest reportaj se referă strict la George Homoştean veteranul. Este doar o altă mărturie comprimată a unui alt hunedorean care a scăpat cu viaţă din acea perioadă îngrozitoare a istoriei.
George Homoştean a fost la un pas de a-şi pierde braţul stâng în cel de-al Doilea Război Mondial
A fost încorporat în 27 mai 1944, la 20 de ani. George Homoştean nu trebuia să ajungă atunci, pe front: “M-au chemat cu un an mai devreme, ţara avea nevoie de oameni, era război. M-au luat la Regimentul de Gardă din Bucureşti. Nu oricine ajungea acolo, eram singurul din zona noastră, trebuia să ai peste 1,80 metri. Când americanii bombardau Bucureştiul, pe noi ne-au trimis la instrucţie, într-o comună la 30 de km de Bucureşti. Erau persecuţii groaznice atunci, orice mişcare greşită se pedepsea cu cel puţin 25 de lovituri la fund. Te umileau, te întăreau în faţa răului, ca să te călească. Făceam instrucţia în maieu şi chiloţi, pe mirişte. Demontai puşca mitralieră şi te puneau să o pui la loc cu ochii închişi. Dacă greşeai, îţi ardeau una, de-ţi săreau degetele pe piesă. Mergeam kilometri întregi de drum cu piatră încălţaţi cu papuci de lemn. Se grăbeau să ne înveţe să luptăm, dar, ei bine, după două luni nu eram tocmai pregătiţi”.
Ghinion. În noaptea de 22 spre 23 august 1944 a sunat alarma în comuna Crivina: “Ne-au echipat cu salopete, cu două încărcătoare, câte 80 de cartuşe fiecare şi o puşcă mitralieră. Ne-am strâns în coloană de marş şi am plecat, pe jos, către Capitală. Nu ştiam niciunul încotro mergem. Am făcut vreo cinci-şase kilometri şi, când am ajuns pe şoseaua Bucureşti – Piteşti, am văzut trupele germane care treceau cu maşini, motociclete, în coloană mecanizată către oraş. Atunci am aflat că s-a făcut armistiţiu şi s-au anulat tratatele cu Germania. Nemţii au oprit la pod, la Ţigăneşti, unde şi-au instalat mitralierele, să ne captureze. L-au luat prizonier pe colonel, comandantul regimentului, moment când el a strigat: «Alarmă, avion inamic!». Ştiam că atunci când auzim asta trebuia să ne împrăştiem: unii am sărit pe malul Ialomiţei, alţii au fost răniţi sau împuşcaţi… Eram în plutonul I, în Compania I. După două zile, ne-am readunat în pădure, la Băneasa. În jurul meu au murit vreo cinci-şase, dar nu ştiu exact câţi din regiment, dar mulţi au decedat atunci. Două zile am fost prin pădure, la Periş, pentru a dezarma şi opri trupele germane care acum se retrăgeau”, povesteşte fostul soldat.
Lupţi pentru viaţa ta
Imagine surprinsă în timpul unui atac de la Oarba de Mureş, locul uneia dintre cele mai sângeroase bătălii care s-au dat vreodată pe teritoriul României
George Homoştean îşi aminteşte cu precizie de ceasornic zilele importante ale luptelor şi observ cu uimire că ţine ceaşca de cafea cu o mână mai sigură ca a mea. Vede fiecare mic detaliu, nu se lasă dus de poveste sau cuprins de amintiri şi are o ţinută mândră. Zâmbeşte rar şi rememorarea momentelor de luptă nu-i umple ochii de lacrimi. Mărturiseşte că nu a avut coşmaruri după război. Asta e: l-au călit… “Când eşti acolo, când trag în tine, nu mai ai decât sentimentul că e gata, că nu mai ajungi acasă. Mi-a fost frică, mă gândeam tot timpul la ai mei. Nu ai vreme să te uiţi în jur prea mult, să te înfiori pentru ce vezi. Lupţi doar pentru viaţa ta”, îşi aminteşte Homoştean. După prima luptă, a participat la evenimentele de la Otopeni, când aviaţia germană bombarda Capitala şi aeroportul. Apoi unitatea sa militară a devenit Regimentul 115 Infanterie şi, la începutul lunii septembrie, soldaţii plecau cu trenul, spre front: “Am oprit seara la Mediaş, apoi dimineaţa am pornit, pe jos, spre Târnăveni. În acea zi am ajuns pe un câmp minat unde au murit zeci de soldaţi, pe malul Mureşului. Cum e? Tremuri. Aştepţi moartea în fiece moment. Disperare. Nu ştii unde pui piciorul, nu poţi fugi, nu te poţi ascunde. Auzi răniţii care urlă. Vezi oamenii sfârtecaţi. Te întăreşti cumva. Nu te mai uiţi în jur”. Însă câmpul minat a fost doar începutul iadului pe pământ ardelenesc: “Am plecat la atac la cota 495, pe care am ocupat-o şi, apoi, ne-au respins, ne-au băgat în Mureş, unde am pierdut zeci de oameni. Înecaţi. Fiecare dintre noi avea mantaua, pătura, gamela, târnăcopul, cartuşele şi puşca mitralieră. Vreo 30 de kilograme. Mureşul te trăgea la fund”.
Măcelul de la Oarba de Mureş
Acolo, la Oarba de Mureş, împotriva trupelor SS şi ale armatei ungare, râul nu a mai fost frate cu românul: “A durat zile întregi: atacam cota, ne aruncau înapoi spre râu. Acolo, ne-am săpat mulţi groapa. Zic asta pentru că ne-am amenajat tranşeele, iar asta i-a avantajat pe duşmani. Nici nu aruncau grenadele, ci le dădeau drumul pe coasta dealului, în jos, să vină direct în tranşee. Mureau români cu zecile. A fost cea mai grea luptă. Crâncenă! Acolo, pe circa 400 de metri, au pierit peste 11.000 de oameni, la Cota 495. S-a ridicat şi un monument pe locul unde a fost cea mai dură şi crâncenă luptă, cea mai grea de cucerit palmă de pământ. Noi eram fără experienţă de luptă şi comanda Armatei a 4-a o aveau ruşii. Bănuiesc că s-au folosit de români ca să se răzbune. A fost foarte greu, dar, cu ajutorul trupelor române experimentate, care au venit de pe frontul de Răsărit, am reuşit ca, într-o zi jumătate, să cucerim cota definitiv şi a fost relansată înaintarea spre Ungaria. Se poate spune că a fost măcel, au fost mai mulţi morţi decât supravieţuitori. Până la urmă, s-a reuşit eliberarea Ardealului la 25 octombrie”, spune mândru George Homoştean. Vrea să scape repede, să sară peste o parte a poveştii, aşa că pun mai multe întrebări. Aşa aflu că, după o bătălie scurtă, după 1 Noiembrie, a fost rănit grav: un proiectil de brand l-a lovit în mâna şi piciorul stâng. Veteranul îşi pipăie locul rănii: “Mâna stângă de-abia se mai ţinea, era doar agăţată în ceva… Când am fost lovit nu am simţit durerea, am simţit doar că nu mai am mână. Eram plin de sânge. M-au luat cu targa şi m-au dus într-un vagon unde aştepta medicul maior, care voia
să-mi taie mâna. Aşa e la război, nu au timp de fineţuri, taie imediat. Am plâns atunci şi m-am rugat să mi-o lase, că nu voi mai putea lucra. Aşa am scăpat cu mâna netăiată. Am simţit durerea doar în drum spre Braşov, că băgau de trei ori pe zi pe sub piele o faşă ca să cureţe. Am stat şase luni în spital la Timişul de Sus. Niciodată nu am mai putut să ridic ceva cu mâna stângă”.
“Cine n-o făcut armata, nu-i om”
Rănile au pus capăt războiului pentru George Homoştean. La 22 de ani, “rămânea la vatră”. S-a întors acasă şi, în aprilie 1945, a venit la Centrul Militar din Deva unde a lucrat ca şi curier încă un an şi jumătate. Nu era căsătorit, ba chiar pare a-l pufni râsul că nu ştiu aşa ceva: “Erau alte vremuri. La ţară, se zicea că: “cine n-o făcut armata, nu-i om”. Credeau că nu eşti copt. Doar după armată, te însurai”. Ştie că războiul l-a schimbat, dar nu recunoaşte asta. Citeşti printre vorbe: “Războiul e o pacoste mare, omenirea ar trebui să ia măsuri. E o pacoste pentru om, pentru familie, pentru ţară. Şi ce se întâmplă acum, cu tehnologia asta, e o crimă! Măcar atunci, te aruncau în linia I, luptai, dar aveai linişte când erai în spatele frontului. Acum rad cu un buton oraşe întregi”. Supravieţuitorul de la Oarba de Mureş se gândeşte prea rar la acele zile: “Rămân aşa ca o amintire, o durere, ceva de povestit nepoţilor. Prea puţin. Credeţi că acolo, în luptă, te mai uiţi? Ştiu că plecam sus către cotă câţiva şi ne întorceam jumătate înapoi. Erau clipe când nici speranţă nu mai aveai, te gândeai că şi tu rămâi acolo. Atunci, îţi aminteai de cei de acasă… Ştiţi că nu le-am scris niciodată de pe front? Nu am apucat şi oricum era cenzura. Îţi opreau scrisorile, dacă credeau ei că scrii prea multe. De exemplu, ca să le spui că eşti în linia I, foloseai un soi de cod şi scriai: «Tată, să tai nucul!» Când scriai: «Mai lasă-l», ai tăi ştiau că ai ieşit de pe front. Aia a fost armată, nu ca acum… Ce armată e asta când pleci la ora trei, acasă?”. Şi nu era doar ploaia de gloanţe – dormeau în ploaie, acoperiţi cu mantaua, cu tranşeele pline de apă, câteodată flâmânzi zile întregi: “Mâncam conserve şi nimic. Uneori, aprovizionarea nu putea străbate către linia I şi atunci făceai una-două zile de post. În spate, era mai bine. Aveai popote, pe căruţe, că maşini erau prea puţine. Eu ştiam de la bătrânii din sat poveşti din Primul Război Mondial, dar nimic nu se compară cu experienţa. Nu găseşti cuvinte să povesteşti. O singură oră, când înaintai către liniile duşmane, îţi părea lungă cât două săptămâni”.
“M-aş întoarce să lupt pentru ţară”
Veterani de război sunt bătrâni şi tot mai puţini. În 1990, în evidenţă, la judeţ, erau 20.000 de mii de veterani. Acum au rămas 300. În toată ţara, erau la Revoluţie 900.000. Numai 31.000 nu s-au stins. Nu au luptat pentru bani, ci pentru România, dar George Homoştean ştie că ţara nu ştie să-şi recompenseze eroii: “E o mizerie, unii trăiesc în sărăcie. Din punct de vedere material, statul îşi recompensează eroii extraordinar de slab. Pe lângă cei 250 de lei lunar primiţi de cei care au decoraţie, nici medicamentele nu se mai dau gratis, doar compensate, nu se mai dau bilete de odihnă, de tratament, decât foarte rar şi cu intervenţii mari. Cei fără decoraţii iau 120 de lei, iar văduvele primesc 92 de lei, dacă bărbatul lor nu avea decoraţie. În toată Europa, între 400 şi 4.000 de euro se dau lunar veteranilor. Suntem ultimii şi la asta”. Cu toată durerea şi oroarea de război, Homoştean nu ezită când îl întreb dacă s-ar întoarce să lupte pentru ţară: “Nu aş refuza să mă întorc pe front. Pentru ţară, nu aş refuza, m-aş duce! Ăla nu e om care nu luptă pentru ţara lui! Patriotismul, ăsta a dispărut de la noi. Cum e posibil să lauzi altă ţară unde mergi şi dormi prin gări, să spui că e mai bine ca-n ţară, la tine. E adevărat că avem şi noi lipsurile noastre – nu sunt locuri de muncă ori condiţii optime pentru studii sau pensiile pentru văduvele de război. Şi totuşi, aş lupta! Absolut! Şi dacă nu ne-ar da nimic, pentru ţară, da, aş merge. Eu am crescut în perioada aceea când, dacă treceai pe lângă un drapel, trebuia să saluţi. Îmi aduc aminte, la Deva, la un 10 Mai, cineva a trecut şi nu a salutat drapelul. A fost luat şi amendat. Acuma… vă spun eu dup-aia…” Nu ne-a mai spus, dar am bănuit ce vrea să spună. Am rămas la cuvintele sale: “Nu e timp de nimic în luptă, singura bucurie e să poţi să scapi, să ajungi acasă, să fii liber din nou. Cu asta pleci de acasă – îmi apăr ţara, ori mor. Până la urmă, tot mori. Noi aveam motive să luptăm şi în Răsărit şi în Apus, pentru Basarabia şi Ardealul de Nord.”
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.