INTERVIU: Cătălin Stepa alege folkul, muzica mamei

Articolul a fost vizualizat de 2,312 ori

Crescut printre artişti, fiul talentat al regretatei Tatiana Stepa, Cătălin, a urcat pe scenă, acum câţiva ani, “împins de la spate” de Victor Socaciu. La început, a cântat unele dintre melodiile pe care le-a făcut celebre mama sa, adulată de o generaţie întreagă de români. Acum însă, la cinci ani de la dispariţia Tatianei Stepa, fiul artistei, jandarm la postul montan Straja, îşi caută singur calea în viaţă şi pe potecile muzicii folk.

Lumea nu a prea ştiut de dumneavoastră până în urmă cu câţiva ani. Unde aţi stat ascuns atâta vreme şi de ce?

Cătălin, fiul Tatianei Stepa, a încântat în numeroase rânduri publicul hunedorean venit la concertele pe care le-a susţinut în cafeneaua culturală a Hunedoarei, Cafe d’Art

Cătălin, fiul Tatianei Stepa, a încântat în numeroase rânduri publicul hunedorean venit la concertele pe care le-a susţinut în cafeneaua culturală a Hunedoarei, Cafe d’Art

(Zâmbeşte) În spatele mamei mele, poate. Cât am fost copil nu m-am gândit să cânt şi, deşi mama mereu m-a încurajat în sensul ăsta, eu am refuzat mereu. Abia din 2010 m-am apucat de cântat, însă nici atunci la modul serios. Mai cântam prin casă, foarte rar… Noi am avut ani în şir chitară, dar n-am pus mâna pe ea. Totuşi, acum câţiva ani, împins de la spate de Victor Socaciu, am început să cânt. El a ţinut foarte mult la mama, aşa că s-a ocupat mult de mine o bună perioadă… chiar şi acum încă mai ţinem legătura, deşi e plecat în Canada (n.r. Victor Socaciu a fost numit consul general al României la Montreal), aşa că vorbim mai rar. E un om foarte sufletist. Dacă nu era el, nu era nici muzica mea. Pe de altă parte, regret cumva că n-am început mai devreme. Dacă aş fi făcut asta de pe la 10-15 ani, ar fi însemnat ceva, însă aşa… am pierdut startul. Cu toţii facem în viaţă greşeli, iar la mine ăsta e singurul lucrul pe care îl voi regreta tot timpul. Îmi pare rău de anii pierduţi, pentru că va fi foarte greu să recuperez. N-o să pot ajunge niciodată din urmă un artist care cântă de 20 de ani, pentru că chitara e un instrument care cere mult exerciţiu.

Cum a fost copilăria dumneavoastră, cu o mamă celebră ca Tatiana Stepa?

A fost o copilărie frumoasă, pentru că eu am crescut cu oamenii şi atmosfera asta folk. Aveam trei ani şi la noi în casă veneau Hruşcă, Socaciu… era muzică, era poezie. Eu sunt convins că valoarea unui eveniment o dau oamenii care sunt acolo. La noi în casă atmosfera este foarte frumoasă, foarte veselă… Toată lumea cânta, era altceva faţă de felul în care văd acum restul lumii, cu fuga asta după bani, cu nebunia vieţii…

Când aţi simţit pentru prima oară separaţia asta între cele două lumi? Când aţi simţit că există două spaţii diferite, unul boem, al muzicii şi-al poeziei, şi altul mercantil, strident, zgomotos şi agitat?

catalin stepa in recitalCând aveam eu vreo 10-11 ani mama a plecat la Bucureşti, iar eu – fiind un copil mai independent şi mai încăpăţânat – n-am vrut să merg. În fine, ea m-a luat oricum, dar eu niciodată nu am putut să mă acomodez cu adevărat în acea lume. Acolo am făcut şi armata, am încercat să rămân, gândindu-mă că m-am mai maturizat, însă Bucureştiul, cu agitaţia, goana lui permanentă şi aglomeraţia lui, nu este pentru mine. Nu am putut să stau acolo nicicum. Aş putea să locuiesc în Deva, în oraşe mai mici… eu sunt mai domol aşa, îmi place viaţa mai liniştită, vreau să pot merge pe stradă fără să mă claxoneze tramvaiele.

Ce înseamnă “acasă” al copilăriei pentru dumneavoastră?

Casa noastră nu era, neapărat, definită de nişte pereţi. În prima fază am crescut în Lupeni. Stăteam într-un cartier de case din Lupeni, Ştefan, care era foarte frumos pe vremea aia. Acum lucrurile s-au mai schimbat. După aceea ne-am mutat într-un apartament, în Lupeni. Şi acolo era foarte frumos: veneau oameni care cântau, colaborau, realizau tot felul de proiecte artistice şi se legau prietenii foarte frumoase. Acestea sunt, de fapt, cele mai calde amintiri ale copilăriei mele. Dacă într-o seară nu venea nimeni pe la noi, aceea era o seară pierdută. Eu am crescut cu mulţi oameni în jur. Prieteni de familie, oameni legaţi de poezie şi de muzica folk. Ăsta e şi unul dintre motivele pentru care n-am putut să trăiesc în Capitală. Eram rupt de toată lumea mea, de prietenii mei. Pe cât mi-e de uşor să mă împrietenesc cu oameni noi, pe atât mi-e de greu să mă rup de oamenii care mi-au fost alături încă din copilărie.

Aţi crescut printre oameni mari, printre adulţi. Nu v-aţi simţit niciodată, copil fiind, stingher printre ei? Aveaţi o poreclă?

(Râde) Da, am crescut printre adulţi, dar pentru mine era ceva absolut normal. Şi da, aveam o poreclă: Copile, aşa-mi zicea toată lumea. Mai târziu, pentru toată lumea am fost Cătălin. Doar maică-mea îmi mai zicea Copile, Cope, Copă…

Cum a fost Tatiana Stepa pentru dumneavoastră, cum era văzută de apropiaţii ei?

Mama a fost, în primul rând, o prietenă foarte bună. Când am crescut, iar ea s-a mutat la Bucureşti şi eu am ales să stau tot la Lupeni, ne întâlneam cam o dată pe lună. Şi când ne vedeam, după o lună-ntreagă era aşa… ca un festival… bancuri, glume, fiecare ce-o mai văzut pe la televizor… Ne înţelegeam foarte bine! Pentru apropiaţi… mama era o fiinţă foarte veselă. Lumea îi ştie cântecele melancolice, ba chiar triste, sfâşietoare. Însă, paradoxal, când era cu noi era era plină de vitalitate şi foarte veselă. Sunt convins că pe scenă ea defula toată durerea şi suferinţa tocmai în acele cântece pline de tristeţe. Când cobora şi era printre noi, era un cu totul alt om.

Videoclipul dumneavoastră “Cum voi trăi” a făcut furori printre pasionaţii de folk, pe YouTube. Are peste 20.000 de vizionări şi este foarte apreciat, iar numărul accesărilor este în creştere. Care este povestea din spatele videoclipului?

A fost o filmare neprevăzută şi neprogramată, realizată de o tânără la Focşani, pe când îl însoţeam pe Victor Socaciu la un spectacol. Eu eram destul de stingher, pentru că nu sunt obişnuit cu camere şi cu filmări. Eram chiar înainte de spectacol cu vreo două ore, făceam probele şi a venit fata asta, Emilia Nicolae, care mi-a zis: “Uite, pot să te filmez şi eu un pic?” Se tot învârtea pe lângă mine cu o cameră aşa de aproape, încât îmi era incomod. Dar când am văzut rezultatul, am zis: “Ia uite, mă, ce-a ieşit!” Mi-a plăcut şi mie!

Peste vreo 10 ani vă vedeţi făcând ce anume?

Eu şi lucrez, nu trăiesc doar din muzică. Sunt jandarm montan la postul de la Straja şi îmi place foarte mult ceea ce fac, dar în ceea ce priveşte folk-ul lucrez la un album: am vreo şapte piese înregistrate şi sper ca după sărbători să pot lucra un pic mai serios în sensul ăsta, iar la anul să pot lansa albumul. Încă nu am un titlul pentru album, voi decide, probabil, abia când va fi gata.

Versurile cântecelor dumneavoastră cine le scrie?

Nu merg pe o linie anume. Am ales câteva piese cu versuri din Goga, Topârceanu, dar şi mulţi poeţi contemporani: Camelia Radulian, care mi-a dat versurile pentru “Cum voi trăi”, Dumitru Mălin, din Alba Iulia, care scrie excepţional… L-am cunoscut, i-am citit cartea ulterior şi mi-au plăcut aşa de mult versurile, că am decis să le pun pe muzică.

Faptul că purtaţi numele Stepa, pe care mama dumneavoastră l-a făcut celebru, v-a ajutat?

Aş minţi dacă aş spune că nu. Numele Stepa mi-a deschis multe uşi. Alţii poate se chinuie 10 ani ca să ajungă unde am reuşit eu în numai doi.

Prietenii dumneavoastră din Valea Jiului cum au reacţionat când au aflat că aveţi de gând să cântaţi folk?

Păi, de foarte multe ori, îi iau cu mine. Aseară, de exemplu, au mers cu mine la Târgu-Jiu. Pe distanţe mici mulţi dintre ei vin la concerte şi… îmi fac galerie (râde).

Momentul cel mai greu de depăşit care a fost?

Desigur, cel în care a murit mama. Însă nu a fost numai asta: într-un singur an aşa s-a întâmplat că s-au cam dus toţi… Au fost vreo cinci decese într-un singur an, iar asta m-a cam dărâmat: s-au dus bunicii amândoi, fraţii mamei mele cu care eu am crescut… Cel puţin fratele mai mic al mamei, fiind mai apropiat de vârstă cu mine, era ca propriul meu frate. El a fost ultimul care mai rămăsese şi de care mai puteam să mă agăţ, iar când a “plecat” şi el mi-a fost foarte greu. Însă… nu prea ai de ales. Nu există o reţetă pentru a depăşi loviturile vieţii. Te adaptezi şi… mergi mai departe. Am avut prietenii alături, dar, până la urmă… trebuie să te ajuţi singur.

Ce vă place, în afară de muzică? Mâncarea preferată, spre exemplu…

Trebuie neapărat să fie cu carne. Eu, dacă nu mănânc carne o zi, mi-e rău. Nu se vede (râde), pentru că fac multă mişcare, dar e adevărat. Mama era exasperată, săraca. Dacă îmi făcea ceva fără carne, nici nu mâncam. Aşa sunt eu…

Mama a fost şi cea mai bună prietenă a dumneavoastră. Este cineva care i-a luat locul, acum, că ea nu mai este?

Da. Soţia mea, Raluca. Am cu ea aceeaşi relaţie pe care am avut-o cu mama: povestim orice şi ne înţelegem foarte bine.

Ce vă aşteptaţi să vă aducă anul 2015?

Eu sunt împlinit cu ceea ce am, nu am de gând să mă mut din Valea Jiului, unde mie îmi e bine şi sunt fericit. Mă doare să văd ce a ajuns industria de acolo, că oamenii suferă şi mă întreb cum va trăi aici copilul meu, însă deocamdată nouă ne e bine şi poate că, în anii care vor veni, încet-încet, lucrurile se vor mai schimba. Chiar zilele acestea îl aşteptăm să vină pe lume pe cel mic: Dan Andrei. Dan, după fratele mamei şi Andrei, după cum a vrut soţia. Acesta va fi cel mai frumos dar al noului an!

About Ada Beraru