Se spune că odată, demult, Vulpoiul şi Bursucul au plecat prin pădure să-şi caute de lucru. În luminişul din centrul codrului nu mai era nicio sfârâială. Mai marii pădurii îşi închideau una câte una cooperativele, iar pe Vulpoi şi pe Bursuc începea să-i muşte foamea. Mai ales după ce Varanul, prins la furat din lemnul public, a fost închis de patrula junglei.
Şi cum mergeau ei aşa pe potecă, undeva, la un capăt de codru, dintr-o dată le iese în cale un stup de albine. Bursucul dă să treacă mai departe, dar Vulpoiul îl opreşte: “Băi, Bursucule, mie îmi chiorăie maţele de foame. Pun pariu că în stupul ăla găsim ceva miere. Hai să ne băgăm botul”. Bursucul se foieşte nervos: “Nu-i destulă! Şi n-am niciun chef să mi-o iau de la albine, pe blana mea!”.
“Bursucule, nu fii prost! Lasă-mă pe mine să vorbesc. Tu spune, când îţi fac semn, doar atât: «Înţepi cu spor, miere multă în tăbol»”. “În ce?”, întreabă Bursucul. “Lasă, mă, că îţi spun când ajungem la un DEX”, şuieră amabil Vulpoiul.
Zis şi făcut. Cei doi bătură la uşă şi întrebară de Matcă. Ajunşi în faţa ei, Vulpoiul deschise vorba: “Prea măreaţo, permiteţi-ne să ne prezentăm. Eu sunt Vulpoiul, maestrul tragerii cu ochiul pe gaura cheii, iar el este Bursucul, forţa vie a dreptăţii. Am venit special la dumneavoastră să vă învăţăm cum să faceţi mai multă miere”.
“Înţepi cu spor, miere multă în tăbol”, spune repede Bursucul.
Vulpoiul îl sâsâie din scurt: “Nu încă, fraiere”, apoi către Matcă: “Ce ziceţi, ne angajaţi?” Matca este în dubiu: “Mai multă miere? Greu! La pădure a plouat mult, albinele mele trebuie să zboare tot mai departe pentru un strop de polen, mierea e tot mai puţină şi nu se arată vremuri mai bune”. “Non-sens, spune Vulpoiul, uite cum facem. Schimbăm stilul de lucru. Nu mai umblăm după polen. De astăzi acul va fi intrumentul nostru de lucru. Mergeţi, aici aproape, la urs, la lup, la veveriţă şi îi întrebaţi: “Mierea sau acul?” Dacă nu vor să scoată mierea, pac, o înţepătură şi treaba e făcută”.
Ghiont la Bursuc! “Înţepi cu spor, miere multă în tăbol”, scandează acesta gutural. “Şi pe mine cât mă costă serviciile dumneavoastră?”, întrebă îngrijorată Matca.
“Oooo, nimic, absolut nimic! O facem de prietenie. Tot ce cerem este cheia de la cămăruţa cu miere pe care o aveţi şi managementul albinelor din stup. În două luni vă umplem stupul de miere, pe onoarea mea”, spuse Vulpoiul cu glas strunit.
Ce a urmat este lesne de aflat! Rămase fără ac, albinele, cum era de aşteptat, muriră una câte una, cămăruţa cu miere s-a golit de tot, iar Ursul şi Lupul, cu amintirea dureroasă a acului, au pus, la final, lacătul pe stup, după ce Vulpoiul şi Bursucul spălaseră demult putina spre alte zări.
MORALA? Ne-o spune Democrit: Speranţa unui câştig ruşinos este începutul pagubei!
Ioi, da faina-i!