Eroii uitaţi: Patimile jandarmului Ioan Lupea

Articolul a fost vizualizat de 2,016 ori

Colonelul Ioan Lupea are acum 92 de ani. Tinereţea şi-a petrecut-o mai toată sub spectrul războiului. O grenadă era cât pe ce să-l lase fără ambele picioare. A avut noroc atunci. A urmat o perioadă grea. În România din timpul războiului şi de imediat după război, numai jandarm să nu fi fost. A prins şi vremurile tulburi în care comuniştii desfiinţau Jandarmeria Română şi o înlocuiau cu Miliţia, un organism condus pe-atunci de fideli ai noului regim. Nu conta că mare parte dintre ei abia dacă aveau clasele primare şi… cam atât.

Ioan Lupea

Ioan Lupea

Pe 20 mai 1944, Ioan Lupea era încorporat la Regimentul 3 – Transmisiuni din Deva. Apucase să termine patru clase de liceu şi, pentru că perioada încorporărilor a coincis atunci cu cea dedicată recrutării de elevi ai şcolilor militare, Ioan Lupea a şi fost trimis la Şcoala de subofiţeri în rezervă – transmisiuni de la Bucureşti. De fapt, şcoala se mutase în Banat, în comuna Ghizela, întrucât clădirea în care funcţiona în Capitală fusese distrusă de bombardamentele Aliaţilor, în aprilie 1944.

La serbare cu duşmanul

“În Banat era tare linişte pe atunci, în vara lu’ 1944. 23 august a început ca o zi ca oricare alta. Era o duminică frumoasă. Ne bucuram că aveam o serbare. Pe-atunci, primul an al şcolii de subofiţeri de transmisiuni îl făceai în ţară, dar tot cu instructori nemţi, iar al doilea an îl făceai în Germania. Serbarea era dată în cinstea elevilor de anul II care tocmai se întorceau de la studii, din Germania. S-a ţinut într-o poiană tare faină, Ştirda îi zicea. Era aşa de mare că puteai face un aerodrom acolo. Îmi aduc aminte că or venit ca oaspeţi vreo 10 ofiţeri cu grade mari, nemţi. Cred c-o fost şi-un general printre ei. Ţin minte că s-o jucat şi un fel de piesă de teatru în care ai noştri capturau un post inamic. Serbarea o ţinut până la ora 14.00.

Dup-aia, în aceeaşi zi, mai pe seară, vine comandantul nostru la noi şi ne citeşte ordinul prin care suntem anunţaţi că România a întors armele împotriva Germaniei şi că trebuie să trecem deîndată la dezarmarea nemţilor. O fost floare la ureche, că pe instructori ştiam de unde să-i luăm. Plus c-or fost şi dispersaţi, fiecare locuia la câte-o familie din sat”, povesteşte bătrânul colonel.

La un centimetru de nenorocire

Ioan Lupea îşi aminteşte că în nici 30 de minute, cea mai mare parte a nemţilor care le fuseseră instructori în şcoală au fost adunaţi, dezarmaţi şi ţinuţi deja ca prizonieri. Spune că nici n-a apucat să-şi dea seama cât de bizară era situaţia: dimineaţa, românii şi germanii erau aliaţi şi petreceau împreună într-o poiană de la marginea satului bănăţean Ghizela, iar seara erau duşmani. “Problema o venit şi mai târziu. În poiană, la Ştirda, era un post mai mare de apărare antiaeriană. Am primit ordin să-l capturăm. La două noaptea ne-am încolonat şi-am plecat. Noi aveam, fiecare, doar 30 de gloanţe, puşca cu baionetă şi câte două grenade în sacul de merinde. La liziera pădurii ne-au întâmpinat cu foc de mitralieră şi armă automată. Ne-am adăpostit după o movilă lungă. După ce-or epuizat gloanţele, or început să deie pă noi cu aruncătoare de grenade. Atunci o început, de fapt, măcelu’. Eu am fost rănit la ambele picioare. Din acel moment, pentru mine s-o gătat cu războiu’”, povesteşte bătrânul.
“A doua zi, la spitalul de campanie vine un medic de vreo 50 de ani şi-mi zice: «Măi copile, mare noroc ai avut! Un centimetru dacă intrau schijele mai în faţă, mai spre rotulă, trebuia să-ţi tai amândouă picioarele». Da, am avut mare noroc. Eram tânăr, aveam 22 de ani. În două săptămâni umblam iară”, adaugă Ioan Lupea. Veteranul mai spune că a aflat apoi că, din cele două plutoane care au atacat postul de anti-aeriană din Poiana Ştirda, 16 camarazi de-ai lui au fost răniţi, iar şase au murit.

Marş forţat prin România

După ce s-a refăcut mai bine, Ioan Lupea s-a prezentat din nou la sediul şcolii de transmisiuni din comuna Ghizela. Şcoala primise ordin să ia toată aparatura şi să se întoarcă cu tot efectivul rămas la Bucureşti. Avea să fie un marş de sute de kilometri şi zeci de zile. “Pe 2 octombrie 1944 primim ordin să plecăm la Bucureşti. Rechiziţionăm cai şi 70 de căruţe de prin sate, punem aparatura în căruţe şi plecăm spre Făget. Acolo aveam promisiunea că ne aştepta un tren care să ne ducă în Capitală. La Făget stăm o zi, stăm două: niciun tren. În schimb, încep să vină ruşii. Primim dup-aia ordin să mergem la Coşava, că acolo o să ne aştepte trenul. Nici vorbă. Iar stăm două zile, iar vine alt ordin: să trecem Munţii Poiana Ruscă spre Voislova. Deja eram ca vai de noi, da’ ţin ş-acuma minte ce frumoşi erau munţii ăia, cu pădurile lor. Când ajungem la un kilometru de Voislova, cât eram noi de amărâţi, vedeam unii şi mai amârâţi: ruşii cum veneau ca vai de ei, unii călare pă nişte cai aşe de mărunţi că soldaţii ajungeau cu picioarele la pământ chiar dacă erau pă spinarea căluţilor. Atunci am văzut încă o dată ce înseamnă războiul. Din Iugoslavia veneau nemţii cu avioanele şi mitraliau coloanele de ruşi. Luau coloana de la un capăt, mitraliau până gătau muniţia, plecau şi, după un ceas şi jumătate veneau iară”, îşi aminteşte Ioan Lupea. Veteranul povesteşte apoi că şi la Voislova el şi colegii lui de la şcoala de subofiţeri au stat încă trei zile în aşteptarea unui tren, sau a unui nou ordin. Până la urmă a venit tot un ordin, nicidecum un tren: să meargă spre Baru Mare. Ajung la Baru Mare, nici vorbă de vreun tren care să-i aştepte nici aici. Primesc însă ordin să plece spre Târgu Jiu. Istoria se repetă. Ajung la Craiova. Aceeaşi poveste. În Ajunul Crăciunului din 1944, ajung aproape de Giurgiu. “La Giurgiu mai aveam cam un sfert din căruţe şi din materiale. Cum, necum, făceam rost de mâncare pentru cai, dar săracii nu rezistau la aşa marş. Nici noi nu puteam merge întruna. Mergeam câte o zi, făceam pauză câte două, trei, patru zile. La Giurgiu ne-au cazat într-un fost liceu. Nu aveam nici apă, nici căldură. Dimineaţa răzuiam gheaţa de pe pereţi cu baioneta, aşa era de frig. De băut beam apă direct din râu. Cumva-cumva, am rezistat. Am stat acolo până în mai 1945, când am putut pleca spre Bucureşti”.

Primele misiuni ca jandarm

În 1946 a absolvit şcoala de subofiţeri în transmisiuni, iar după aceea s-a trezit “vărsat” (cum spun militarii) în structurile Ministerului de Interne, mai precis, la Jandarmi. A făcut câteva săptămâni pază pe garniturile de cărbune importate pe-atunci din Polonia. “Minele din Valea Jiului fuseseră închise, sau nu ştiu ce se întâmplase de trebuia să importăm noi cărbune. Treceam cu trenul prin Ungaria şi la dus şi la întors. La întoarcere aveam probleme mari. Se urcau săracii unguri pe vagoane, cu sacii, ca să ia cărbune. Nu aveam pace cu ei până nu făceam uz de armă. Trăgeam în aer, normal, că doar nu era să tragem în ei pentru atâta lucru. Eu am apucat să fac trei drumuri, da’ o fost de-ajuns că, oricum, un drum dus-întors dura trei săptămâni. Aproape o săptămână întreagă o stăteam în gară la Budapesta”.

În 1947, Ioan Lupea este repartizat la Batalionul 11 Jandarmi din Timişoara, pentru a putea urma cursurile şcolii de jandarmi. Între timp, reuşeşte să-şi termine şi studiile liceale (care, pe vremea aceea, durau cinci ani). După ce termină şi şcoala de jandarmi, este numit direct şef al postului de jandarmi din Stamora – Moraviţa. Aici are parte de câteva experienţe traumatizante. “Pe cei mai răsăriţi ne-au păstrat la Jandarmi. Pe ceilalţi i-au dat la Securitate. Eu am rămas la Jandarmi şi-am fost trimis la Stamora – Moraviţa. Când am ajuns acolo, şeful de post, un plutonier major Cârligelu, lipsea. Aflasem că era citat la Tribunalul Poporului. Era considerat criminal de război pentru că fusese jandarm şi când Armata Română a mers spre Est, în Ucraina şi-n Rusia. După trei zile s-a întors şi mi-a zis doar atât: «Eu plec şi nu mă mai întorc». La o jumătate de ceas dup-aia, primesc telefon de la şeful Sectorului de Jandarmi, care-mi spune că pentru Cârligelu e emis mandat de arestare, iar eu trebuie să-l prind. Aflu că plutonierul major Cârligelu îşi luase bilet de tren spre Baziaş. Pe-atunci, trenul de la Moraviţa spre Baziaş trecea pe teritoriul sârbesc, iar toate vagoanele erau sigilate şi încuiate. Cârligelu n-a mai ajuns la Baziaş. Am găsit doar uniforma lui militară. Prima mea misiune ca jandarm a avut rezultat nefericit”.

În aceeaşi zonă de frontieră, Ioan Lupea avea de-a face cu ţiganii nomazi. Primarii comunelor din zonă erau disperaţi să scape de ei. Primăvara şi toamna-şi făceau mereu apariţia. Tinerii ţigani nu erau în tabere, fiind mereu ocupaţi mai ales cu furturile de cai, sau de prin gospodăriile oamenilor. “Am primit ordin să evacuez o tabără de ţigani. Am mers să le spun să-şi strângă lucrurile şi să plece. Eram cu vreo şapte soldaţi. La un moment dat, apar cinci ţigani tineri. Băgăm glonţ pe ţeavă, strigăm la ei să se culce la pământ şi, dintr-o dată, unul dintre ei mă loveşte tare în mandibulă cu un bulgăre tare de pământ. Mi-am pierdut cunoştinţa, aşa m-a lovit de tare. Soldaţii au fost, pentru câteva clipe, derutaţi, iar ţiganii au fugit. Am stat internat în spital zile bune. Am scăpat iarăşi cu viaţă. Iar a fost vorba de câţiva centimetri. Doctorul mi-a spus că, dacă mă lovea în tâmplă, nu mai trăiam”.

Cu miliţienii la şcoală

La începutul lui 1949, comuniştii îşi pregăteau de zor unul dintre instrumentele lor de suprimare a poporului: miliţia. Ioan Lupea îşi aminteşte cât de aroganţi au fost primii doi miliţieni trimişi la postul lui de jandarmi, în aprilie 1945. Unul dintre ei chiar l-a ameninţat şi i-a spus în faţă: “Vremea voastră a trecut”. “Asta era, comuniştii voiau să desfiinţeze Jandarmeria pentru că pe jandarmi nu puteau să-i ducă şi să facă tot ce voiau ei. Pe miliţieni puteau”, spune veteranul de război. Jandarmeria fiind deja desfiinţată, Ioan Lupea era trimis la şcoala de ofiţeri de miliţie din Bucureşti. Avea liceul terminat, iar noua structură avea nevoie de oameni cu pregătire. Nu i-a fost însă deloc uşor: “Eram 550 de indivizi. Pe noi, foştii jandarmi, ne-au strâns într-un dormitor şi ne-au ţinut acolo o lună fără să ne spună nimeni nimic. Eram doar foşti jandarmi şi oameni din vechea poliţie. Noroc cu şeful Institutului de Psihologie şi Pedagogie Bucureşti, care a reuşit să înfiinţeze o clasă de profil în şcoala de Miliţie. De-atunci, noi, ăia vreo 30 câţi eram, n-am mai avut de-a face, practic, cu şcoala de Miliţie”.

Până la urmă, Ioan Lupea a ajuns şef de birou judiciar în raionul Deta, în 1950, iar în 1957 a ajuns la Direcţia Regională de Miliţie Hunedoara, ca “şef birou pregătire serviciu”. Activat şi ca şef al “grupei cercetări penale” de la Miliţia Deva. “Noi, foştii jandarmi, eram mai mereu urmăriţi. Voiau să nu scape niciun pas greşit de-al nostru, ca să ne dea afară din miliţie. N-am avut viaţă uşoară nici măcar la ani buni după război. Şef la Direcţia Regională era un colonel, Zaharia. Ţin minte că, la un moment dat, venise ordin ca toţi ofiţerii de miliţie să aibă neapărat şi liceul. Eu trebuia să mă ocup de asta. M-am dus la comandant şi i-am spus: «Domnule comandant, unde să vă înscriu la şcoală?». N-a vrut nici la Deva, nici la Haţeg, nici la Petroşani, că-l ştia lumea şi… să afle lumea că el nu avea liceul nu era prea plăcut. L-am înscris la Orăştie, până la urmă. I-au venit actele şi diploma, direct. Cred că nici nu a ştiut cum arăta liceul de la Orăştie. Nu s-a dus nicio zi la şcoală. Dup-aia m-au mutat de la Direcţie pentru că nu eram membru de partid. Am ajuns şef la cercetări penale la Deva. Un cumnat de-al unor mari politruci comunişti mi-a ajuns şef direct. Venea la mine să-i scriu eu actele de trimitere în judecată. Când l-au avansat ca şef la Serviciul Circulaţie din direcţie, a zis că fără mine nu se duce. Aşa am ajuns şi eu înlocuitor al şefului serviciului ăstuia. La 30 septembrie 1963 am fost trecut în rezervă, pur şi simplu. S-a invocat regulamentul militar: să ai 40 de ani (eu aveam 40 de ani şi 12 zile – au calculat cu precizie), să ai peste 20 de ani de serviciu – eu aveam 23 de ani, iar a treia condiţie era să nu fie post liber pentru gradul propus la următoarea avansare. Am fost ultimul jandarm din Miliţia judeţului Hunedoara dat afară. Ani buni dup-aia, tot la mine veneau unii din miliţie să le explic ce şi cum trebuie să facă.

A doua zi după ce-am fost dat afară au venit cei de la Trustul de Construcţii Hunedoara să mă angajeze ca şef la Serviciul Transporturi. Am stat acolo un an, după care am mai muncit 19 ani la Poştă”, spune Ioan Lupea. Are acum gradul de colonel, iar din 2007 este preşedinte al filialei din Deva a Asociaţiei Veteranilor de Război din România.

About Ciprian Iancu