La groapa comună a partizanilor din Apuseni

Săptămâna trecută un eveniment cu foarte multe semnificaţii aproape că a trecut ne­observat. Captată de evenimentele de actualitate, mass-media naţională a punctat doar subiectul. Descoperirea unei gropi comune în care se aflau rămăşiţele a cinci partizani anticomunişti, exhumarea lor şi, mai ales, reconstituirea poveştilor acestora şi-au făcut loc în unele jurnale de ştiri, dar totul a trecut ca o ştire “de fapt divers”, cum spun jurnaliştii vechi, prin noianul de ştiri despre refugiaţii din Siria, Codul Fiscal şi aşa mai departe. Cinci oameni ucişi şi lăsaţi în pustiu de comunişti, cinci poveşti tragice… dar nici măcar cinci minute la TV despre ei. Unul dintre aceştia era hunedorean.

Arheologii au avut nevoie de două zile pentru a repune în ordine osemintele
partizanilor împuşcaţi şi lăsaţi să putrezească unul peste altul

Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), în colaborare cu Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, s-a confruntat, zilele trecute, cu cel mai dificil şi mai spectaculos caz din existen­ţa sa de un deceniu: gă­sirea celor cinci partizani omo­râţi de Securitate într-o adevărată confruntare armată ce a avut loc lângă satul Bistra, din judeţul Alba, aproape de vârful Muntele Mare. De aproape 10 ani
IICCMER dezgroapă morţii, la propriu, stabileşte ce este adevărat din poveştile despre ei şi ce nu, “sapă” adânc şi cu răbdare în arhiva CNSAS, vorbeşte cu martori oculari, urmaşi ai victimelor, efectuează studii de specialitate şi întocmeşte rapoarte cu un singur scop: românii să nu uite cum s-a impus comunismul în ţară – cu ţeava la tâmpla celor care nu acceptau orânduirea roşie.

Povestea (adevărată) pe scurt

Imediat după instalarea comunismului în România, mii de români care nu acceptau principiile “partidului poporului”, care nu doreau să intre în CAP-uri, ori care, pur şi simplu, încă mai sperau că “vin americanii să-i alunge pe ruşi”, au fugit în munţi organizându-se în grupuri de rezistenţă. În Apuseni era înregistrată cea mai mare densitate de asemenea grupări, conform IICCMER. Cea mai importantă dintre ele a fost “Frontul Apărării Naţionale – Corpul de Haiduci”, creată şi condusă de maiorul Nicolae Dabija, un fost ofiţer de carieră. Acesta s-a înrolat voluntar în armată încă din 1926, pe când avea doar 19 ani. În 1941, la momentul intrării efective a României în cel de-al Doilea Război Mondial, era căpitan în Regimentul 38 infanterie de la Brăila. A luptat pe frontul de Est şi a obţinut mai multe decoraţii mi­litare atât româneşti cât şi germane, inclusiv “Ordinul Mihai Viteazul”, prin decret regal. A fost rănit de două ori în luptă, motiv pentru care, după momentul 23 august 1944, nu a mai participat la luptă, iar în 1946 a fost dat afară din armată, de comunişti. Apucase însă să intre în posesia a cinci hectare de teren la Aradul Nou. Când comuniştii au venit să-i ia pământul a plecat de-acasă. În decembrie 1948, împreună cu fraţii Alexandru şi Traian Macavei, din Bucium Muntari (judeţul Alba), a pus bazele organizaţiei de re­zistenţă anticomunistă şi a început construirea unei tabere permanente în munţi, la 7 kilometri sud-vest de vârful Muntele Mare, într-un loc numit “Groşi” de sătenii din Bistra. Deşi era iarnă, în tabără se adunaseră peste 20 de persoane, majoritatea tineri care nu doreau să se supună orânduirii comuniste. Ridicase­ră deja o cabană de lemn, un semibordei îngropat pe jumătate în pământ şi o magazie pentru alimente. Aici Nicolae Dabija reuşise să creeze o organizaţie structurată după principii militare, cu un program de instrucţie şi chiar un jurământ care trebuia depus în data de 4 martie 1949. Nimeni nu a mai apucat să depună jurământul.

Lupta de la Groşi

Securitatea reuşise să-şi infiltreze doi oameni în organizaţie: Emil Oniga, trimis de Securitatea Regiunii Cluj şi Iancu Bocan, de Securitatea Regiunii Sibiu. Nicolae Dabija a intrat însă la bănuieli. Era aproape sigur că cei doi sunt trădători, însă a insistat ca indivizii să fie supuşi unei judecăţi şi mai aştepta o confirmare suplimentară din partea altei persoane de încredere. Nici la judecata trădătorilor nu s-a mai ajuns. În dimineaţa zilei de 4 martie, la 6.30, două plutoane ale unităţii militare de Securitate de la Floreşti şi cinci cadre operative ale Serviciului Judeţean al Securităţii Poporului Turda au înconjurat tabăra şi au început să tragă. Conform cercetărilor institutului amintit, la acel moment, în tabără se aflau 22 de persoane din totalul de 25. Trei partizani (Traian Ihuţ, Nicolae Selagea şi Iosif Clamba) erau plecaţi după alimente. Două ore a durat lupta. S-au tras mii de focuri de armă, s-au aruncat zeci de grenade, s­au aprins zeci de încărcături de trotil. Securitatea a câştigat lupta. Trei soldaţi în termen ale trupelor de Securitate au murit: Gheorghe Mateş, Marin Mărgineanu şi Traian Oană. Alţi şase au fost răniţi. Dintre partizani au fost ucişi pe loc Ioan Cigmăian (de loc din Gelmar, judeţul Hunedoara), Iosif Maier şi soţia acestuia, Elena, Petru Decean şi Lucian Mitrofan. Şase partizani au reuşit să rupă încercuirea şi să fugă, dar au fost capturaţi şi ucişi ulterior. Este vorba despre Nicolae Dabija, Ion Scridon, Cornel Pascu, Traian Câmpean, Alexandru şi Traian Macavei. Cei doi trădători au fost loviţi şi bruscaţi de soldaţi, până când au intervenit securiştii. Nu au fost arestaţi. Cătuşe le-au fost însă puse celor nouă partizani rămaşi în viaţă, în tabără: Traian Mihălţan, Titus Onea, Augustin Raţiu, Gheorghe Opriţa, Simion Moldovan, Victor Vandor, Iuliu Breazu, Alexandrina Pop şi Viorica Buţuţui.

Un sfârşit nedemn de umanitate

Securitatea şi-a evacuat morţii în aceeaşi zi. Pe partizanii morţi i-a lăsat acolo. A doua zi, tineri din alte familii ale satului Bistra aflate în “colimatorul” Securităţii au fost aduşi şi puşi să ia cadavrele, să le stivuiască în semibordeiul îngropat şi să prăbuşească acoperişul peste ele. N-au reuşit să doboare acoperişul, aşa că au fost puşi să le înghesuie într-o mică magazie de alimente a taberei. Au prăbuşit acoperişul şi le-au lăsat aşa. Primăvara, copiii trimişi cu oile la păscut în munte au găsit cadavrele. Localnicii au acoperit cadavrele cu un strat de pământ destul de subţire. Liderul grupului, Nicolae Da­bi­ja, a fost capturat, prin trădarea unor localnici, într-un cătun de lângă Bistra, pe 22 martie 1949, a fost judecat şi executat la Sibiu, împreună cu alte şase persoane, în toamna aceluiaşi an. Alţi partizani, care primiseră sentinţe “pe viaţă” sau condamnări la 20 ori 25 de ani de muncă silnică, au fost scoşi de Securitate din penitenciare, sub pretextul necesităţii unor anchete suplimentare, şi ucişi, pur şi simplu. În total, zeci de persoane care au făcut parte din gruparea lui Nicolae Dabija sau care au sprijinit-o, au fost torturate, ucise, ori trimise la muncă silnică.

Mărturii lângă groapa comună

Maria Decan

Miercuri, 2 septembrie 2015. E încă foarte cald, aşa că echipa IICCMER se trezeşte dis-de-dimineaţă şi urcă din Bistra la Groşi. Cei 16 kilometri se parcurg acum foarte repede, cu maşina. Cu 60 de ani în urmă se putea merge doar pe jos, iar drumul dura trei-patru ore. Ajunşi într-o poiană, nu departe de drumul nou tăiat prin munte, arheologii dau la o parte o prelată. Iese la iveală o groapă săpată cu grijă, după tipicul arheologilor. Undeva în partea superioară a gropii e o învălmăşeală de cranii şi oase.

E foarte greu să-ţi dai seama cum sunt dispuse. Până şi Gheor­ghe Petrov, “şeful” acţiunii, recunoaşte: “Ne e tare greu să ne dăm seama rapid care ale cui sunt. Unul e pe-o parte aşe­zat, altul cu faţa-n jos… Dar de-asta suntem acum aici. Să rezolvăm şi treaba asta”. Petrov constată apoi că unul dintre cranii nu mai are dinţii din faţă şi-şi aduce aminte de poveştile bătrânilor din Bistra care spuneau că unul dintre partizani a fost lăsat fără dinţii de aur. Localnici fără inimă au mers la locul nenorocirii şi au luat ce-au putut. Unul dintre cadavre nu are un deget. Specialiştilor li se confirmă o altă “poveste”. Aceea conform căreia profanatorii nu s-ar fi mulţumit cu dinţii de aur ai unuia dintre partizani, ci ar fi fu­rat şi verigheta altui mort şi i-au tăiat degetul pentru asta. Unii săteni spun că e vorba de Elena Maier, ca victimă, alţii zic c-ar fi vorba de altcineva din groapa comună. Doi bătrâni, Alexandru Râştei şi Alexandru Macarie, se contrazic puţin cu reprezentanţii IICCMER, dar disputa ia sfârşit în momentul în care apare o doamnă.

E Maria Decean (foto), are 86 de ani. Se îndreaptă cu greu spre groapă, ajunge la marginea ei, dar îşi stăpâneşte lacrimile şi exclamă: “Doaaamne cu arată. Zici că-s împletite oasele. Un tremur în voce i se simte, totuşi. Între oasele “împletite” de procesul de putrefacţie şi descompunere se numără şi cele ale fratelui ei, Petru Decean, cel pe care ea, în februarie 1949, a vrut să-l urmeze în munţi. “Eram elevă la liceu, la Blaj. Petru a venit pe la mine. Nu mai ştiu de unde, dar aflasem că el vrea să plece în munţi. Credeam că e vorba de o excursie aşa că mi-am făcut şi eu bagajul. Când l-a văzut şi i-am spus ce-i cu el mi-a spus «Da, unde să vii tu cu mine? Tu nu ştii unde mă duc?!». «Ba ştiu, dar ce? Eu nu fac faţă?». «Ba faci, dar n-are rost», mi-a răspuns. El a ştiut de-atunci ce-l aşteaptă. Ştia fiecare că pleacă fără speranţe prea mari. Dacă era să fie era, dacă nu, nu. Petru era membru PNŢCD de când a fost elev, în Blaj”, povesteşte Maria Decean. Bătrâna îşi aduce aminte foarte bine şi cum a aflat că fratele său a murit: “Oniga, trădătorul, securistul care s-a infiltrat între ei, i-a trimis vorbă unei fete din sat, «Să-i spună părinţilor lui Decean să nu-l mai aştepte niciodată»”.
Răzbunarea asupra familiei
“Pe 5 martie 1949 Securitatea era deja la noi acasă. Pe mama au ridicat-o. Tata fugise, nu s-a gândit că iau ce găsesc acasă. Apoi au venit şi m-au luat şi pe mine. Pe mama au ţinut-o 30 de zile şi i-au dat drumul. Pe mine m-au ţinut mai puţin, dar mai zdravăn”, povesteşte Maria Decean. Deşi viaţa ei a fost, practic, distrusă de securişti, acum, la 86 de ani, are puterea să mai pună puţin umor în poveste, dar doar în povestea referitoare strict la ea: “Zic că m-au ţinut mai puţin dar mai zdravăn pentru că zdravăn m-au bătut. Am leşinat, m-au lăsat sub o cişmea lângă care mai era şi zăpadă. M-au lăsat puţin acolo, să mă răcoresc. Apoi m-au luat de-o aripă şi m-au băgat într-o încăpere încălzită. După acea bătaie am pierdut un plămân. După ce a văzut că m-au luat şi pe mine, tata s-a predat. Pe el l-au ţinut trei ani şi jumătate, la canal (Canalul Dunăre – Marea Neagră)”.
Maria Decean n-a putut nici măcar să poarte doliu după fratele ei. Diriginta ei o sfătuise să nu facă asta, ca să nu atragă atenţia. Câteva săptămâni mai târziu a fost exmatriculată şi obligată să se mute la Alba Iulia, ca să fie mai aproape de structurile de Securitate. Persecuţiile au conti­nuat: “Nu am avut voie să dau admitere la niciun fel de facultate. În 1964 m-am mutat la Cluj. Până atunci am simţit că sunt mereu urmărită. Acum, că l-au găsit pe Petru, nu pot spune că mă simt mai împăcată. Este o situaţie prea grea ca să poţi să te împaci cu ea. Şi părinţii mei au murit neîmpăcaţi. Parcă nu ţi-ai împlinit viaţa dacă nu ştii unde-ţi este un copil. Măcar dacă-i mort ştii că are un mormânt şi că l-ai îngropat”, spune bătrâna. “Petru a plecat în munţi pentru că şi-a urmat crezurile. Noi aşa am crescut, aşa am fost educaţi: patrioţi până la jertfă. Niciodată nu ne-am îndoit de faptul că avem datoria să mergem până la capăt. Şi dacă mi-ar fi spus exact unde merge şi m-aducea, veneam”, adaugă hotărâtă Maria Decean.

“Nu vă puteţi închipui prin ce-am trecut”

Sofia Goia

Între cele trei femei care se aflau în tabăra din munţi, la momentul atacului Securităţii din 4 martie 1949, se afla şi Alexan­dri­na Pop. Avea 22 de ani. În timpul atacului a acordat primul ajutor partizanilor răniţi. După atac a făcut acelaşi lucru şi pentru răniţii din tabăra Securităţii. La proces, acuzarea a cerut condamnarea ei la moarte. Un martor, angajat al Securităţii, a subliniat însă faptul că Alexan­drina Pop a dat dovadă de uma­nitate, ajutând şi răniţii din tabă­ra adversă. A fost condamnată la 25 de ani de muncă silnică. Securitatea a scos-o însă din penitenciarul de la
Mislea şi a omorât-o. Nici acum nu se ştie exact unde. Sora ei, Sofia Goia, trăieşte în Bistra. Are 80 de ani şi povesteşte întregul calvar ce a urmat după momentul 4 martie 1949.

“Alexandrina era plecată-n munte de vreo lună înainte de atacul acela. Eu n-am ştiut unde-i plecată. Ştiam însă că nu-i suporta pă comunişti. Pă 3 martie, sara, or început să vină maşinile cu soldaţi şi cu securişti. Tata o plecat în sara aia până la Groşi. Noaptea o venit acasă. Pe la 11 dimineaţa (securiştii – n.red.) or venit din munte cu morţii lor, cu răniţii şi cu prizonierii. Tăt pă 4 martie or venit de-or arestat părinţii. I-or luat şi i-or dus.. Teroarea o continuat. Nu trecea o zi sau două fără să vie miliţia la noi acasă şi să tăt întrebe tăt felu’. Am rămas numa’ cu bunicii acasă. Bunicul meu (Ioan Andreşel – n.red.) nu mai putea munci la câmp. Era sus, la un sălaş, cu animalele la păscut. Eu aveam 16 ani şi o trebuit să ţin de coarnele plugului să putem ara, să avem ce mânca. După 11 luni, pă mama or trimis-o acasă. Pă tata l-or condamnat la 10 ani de muncă silnică şi confiscarea averii. O muncit şi la canal, şi-n alte părţi. Nu eram bogaţi, numa’ că la noi în familie or fost patru braţă tari care-or muncit din greu. Tata făcea comerţ cu cherestea.
Pă urmă l-or arestat şî pă bunicu. Avea cotă de buşteni şi n-o făcut-o. Or luat-o şî pă bunica la arest. Pusăsără cotă de cartofi, de grâu, de tăte alea numa’ să nu mai avem din ce trăi. Nu vă puteţi închipui voi, ăştia mai tineri, prin ce-am trecut noi
În 1950 l-or arestat pă Trifa Iosif, soţul surorii mele Maria. L-or dus la miliţie, la Câmpeni, dup-aia, noaptea l-or adus în comună, l-or scos din sat cam un kilometru ş-acolo l-or împuşcat.
Dup-aia, în dimineaţa aia, eram la săcerat da’ nu era soarele ieşit. Eram într-un loc numit Halci. Vedem pă Trăian Pop cum trece cu tri soldaţ’ în faţă, tri în spate. Nu zicem nimic. Îl duc după un dâmb îl puşcă. Nu ne-am dat sama atunci că ce s-o petrecut.
Când ajungem în sat, aflăm că-i puşcat şi bunicu’. Pă tăţ’ tri i-or acuzat că le-or dat de mâncare la partizani. I-or puşcat, aşe, fără proces, fără nimica.
În 1952 ne-or deportat în Bărăgan. Într-o sară, aproape de Rusalii, o venit miliţia la uşă ş-o zâs «Luaţ’ cu voi numa ce puteţ duce-n spate şi hai». Atât ne-or zis. Bunica era bătrână, copiii mici… Ne-or dus până la Cioara, în Bărăgan. Acolo am chinuit patru ani. Fără bărbat la casă, să munceşti să ţii patru copii… Munceam la câmp numai eu cu mama. Ne dădeau 6 lei pă zi. Şi munceai de dimineaţa până sara. După patru ani am reuşit de-am venit acasă. Am mai găsit doar rozături de şoareci. Când am plecat or rămas boi, oi, vaci, găini. Şi hainele din casă le-or luat şi le-or dus. Şi dintră neamuri or luat ş-or împărţit. Le-or luat şi duse-or fost.
În 1958 o venit şi tata acasă. Niciodată nu mi-o spus ce-o suferit el acolo. Am aflat numa’ de la «Memorialu’ durerii» cum erau batjocoriţi deţinuţii politici.
Iaca, acuma suntem în 2015. Noi aveam, pă vremuri vreo 350 de hectare de pădure. Da’ acuma cică nu le mai găsăsc în acte ca să ni le dea înapoi”.

“Dacă nu facem noi asta, nu o va mai face nimeni”

Gheorghe Petrov

Gheorghe Petrov (foto) este membru al IICCMER încă de la înfiinţare. Acţiunea de la Bistra a fost cea cu numărul 40 pentru el şi pentru institut. Mărturiseşte că a fost cea mai dificilă de până acum: “Gândiţi-vă că e vorba de o groapă comună, cu rămăşiţele a cinci persoane ale căror oase s-au «lipit» oarecum în procesul de descompunere. Ne-a luat ceva timp până când am reuşit să le ordonăm, care ale cui sunt. Un craniu a fost complet distrus de la o lovitură de grenadă. Nu putem afla pe loc cine este persoana. Vom încerca prin alte metode. Şi mai gândiţi-vă că lucrăm la documentarea acestui caz încă din 2009, dar abia acum am putut veni în teren să căutăm victimele”.

Documentarea echipei IICCMER merge până în punctul în care reconstituie, practic, scena luptei din dimi­neaţa zilei de 4 martie 1949: “Prima victimă a fost câinele de pază al taberei. Apoi a fost ucis Ioan Cigmăian, care era santinelă. Soţii Maier (Iosif şi Elena) împreună cu Petru Decean au murit în cabană. Tot în cabană erau şi cei doi trădători infiltraţi de Securitate, dar soldaţii trupelor de la Floreşti n-au ştiut asta. Pe Elena Maier a ucis-o unul dintre trădători, Emil Oniga. A împuşcat-o în cap, în timpul atacului. El motiva că i s-a
descărcat accidental pistolul. La acel moment, Iosif Maier a vrut să-l omoare, dar a fost oprit de maiorul Dabija, care tocmai se pregătea să arunce o încărcătură de trotil, din uşa cabanei. Între timp, în cabană a intrat Petru Decean, rănit la picior. În timp ce era pansat de Alexandrina Pop, un glonţ venit pe uşă l-a lovit în cap. Ultimul care a rezistat în cabană a fost Iosif Maier. Văzând că soţia îi este moartă şi că nu mai are muniţie, şi-a tras un glonţ în cap cu pistolul lui Petru Decean, acelaşi cu care fusese omorâtă şi soţia lui”, explică Gheorghe Petrov.
Reprezentantul IICCMER precizează apoi că cercetarea cazului nu ar trebui să se termine cu deshumarea victimelor. “La sesizearea noastră s-a deschis un dosar penal la Parchetul Militar Cluj, un demers care este doar o minimă reparaţie morală adusă victimelor. La momentul final al deshumării au fost prezenţi şi procurori. Sperăm să se ajungă la registrul de evidenţă al trupelor de Securitate de la Floreşti şi, dacă mai trăiesc soldaţi care atunci şi-au satisfăcut stagiul militar, se pot lua declaraţii şi putem afla alte detalii. În ce priveşte victimele, am convenit şi cu familiile lor că cel mai potrivit ar fi ca ele să fie înmormântate tot într-o groapă comună, dar cu funeralii naţionale şi cu un monument care să marcheze locul, în Cimitirul Eroilor din Alba Iulia”.
Când este întrebat de ce se ocupă (încă) de căutarea şi deshumarea partizanilor ucişi de Securitate, mai întâi,
Gheorghe Petrov se revoltă puţin, dar îşi recâştigă calmul şi spune: “E o chestiune de suflet, până la urmă. Nu o poţi privi ca pe o cercetare arheologică ce vizează o altă epocă. E cu totul altceva. Aici se leagă povestea cu fapta. Ajungi să-i cunoşti foarte bine pe cei morţi. În plus, după ce n-o să mai facem noi treburile astea, cu siguranţă că n-o să le mai facă nimeni”.

Ioan Cigmăian – partizanul deshumat fără slubjă religioasă

Ioan Cigmaian

Ioan Cigmăian (foto) s-a născut la 9 septembrie 1908 în Gelmar, aproape de Geoagiu, dintr-o familie de simpli ţărani. A mai avut două surori. Se ocupa de comerţul cu animale. După Război a locuit la Şibot. Aici a fost arestat sub acuzaţiile de activitate legionară şi propagandă împotriva regimului comunist. A fost închis în arestul Securităţii din Cugir, dar a reuşit să evadeze. A plecat în munţi şi s-a alăturat grupării maiorului Dabija.
Ioan Cigmăian a fost singurul ortodox dintre cei omorâţi şi lăsaţi să putrezească în fosta magazie de alimente a taberei partizanilor de la Groşi. Ceilalţi erau toţi greco-catolici. De obicei, la deshumarea unei victime a regimului comunist, îngropată fără vreun ceremonial religios, IICCMER roagă şi preoţii să oficieze o slujbă. Preoţii ortodocşi din zonă au refuzat să fie prezenţi. Neoficial au motivat că sunt obligaţi să absenteze din cauza unei dispoziţii a Bisericii Ortodoxe Române conform căreia preoţilor ortodocşi le-ar fi interzis să se afişeze în locuri publice alături de greco-catolici (probabil din cauza disputei reactualizate dintre cele două biserici privind mai multe lăcaşe de cult din Transilvania şi nu numai).

Decenii la rând, bătrânii din Bistra au refuzat să spună ceva despre cele întâmplate pe 4 martie 1949, la Groşi. Bărbaţii de 40 – 50 de ani din sat spun că mergeau, în copilărie, în locul respectiv, vedeau parte din urmele taberei, îşi întrebau taţii ce a fost acolo, dar primeau cam acelaşi răspuns: “N-o fost nimic aici, hai să merem şi taci! Să nu spui c-am trecut p-aici!”. La mai bine de 25 de ani de la căderea comunismului, localnicii din Bistra vorbesc:

Alexandru Râştei

Alexandru Râştei – 77 de ani: “Noi am venit primăvara aici, era cam după 20 aprilie, în ’49. Or fost mai mulţi păstori atuncea. Doi, mai mari ca vârstă, or găsât două grenade. Una’ or aruncat-o de-o explodat, alta l-o rănit la un picior pă unu’ dintră ei. Dup-aia abea am putut intra cu vacile în zonă. Am văzut atunci o gaură-n pământ prin care să vedea păru’ unui om. Nu mai ştiu care or pus atunci o piatră păstă gaura aia ca să nu mai vie păsările să scormonească şi să mânce din cadavre.
La un an dup-aia, pă socrul meu, Ioan Pom, l-or puşcat la 5 kilometri de-aici. Or zâs comuniştii că i-o ajutat pă partizani. Tri or puşcat în zâua aia, din sat, mai bătrâni. De tăţ’ or zâs că i-or ajutat pă oamenii lu Dabija. Eram cu unu mai mare ca mine, la vaci. Când am dat păstă cadavru (trupul lui Ioan Pom – n.red.), ăl mare s-o speriat ş-o fugit. Io am căzut păstă el şi m-am pus pă plâns. Avea o coală pă piept pă care scria «Cine face ca mine, ca mine să păţască». Dup-aia or venit cu alţi oameni propuşi să-i puşte şi i-o pus să-i sape groapa. Dup-aia o venit primaru cu secretarul de partid de comună şi i-o oprit să nu-i mai puşte pă ceilalţi. Or vrut să puşte 25 din comună de la noi”.

Alexandru Macarie

Alexandru Macarie – 77 de ani: “Am fost şi io cu vitele, sus, aici în primăvara lu’ 49. Prin huda aia să vedeau hainele păru’ şî hainele mortului de deasupra. Erau la cartuşe p-aici pă jos de puteai să le aduni cu grebla, aşe erau de multe. Cu miile, cred. Noi am pus piatra aia. Mai târzâu or acoperit oamenii locu’, cum or putut, c-o trebuit să vină cu stânele p-aproape. Mai erau şi ceva clădiri din tabără. Pă fiecare era scrâjelit cu cuţâtu’ «Noroc sau izbândă».