Destin tragic pentru doi adulţi şi nouă copii (GALERIE FOTO)

Articolul a fost vizualizat de 1,244 ori

O viaţă plină de lipsuri trăieşte o familie de moţi din satul Pogăneşti, care o duce de pe o zi pe alta. Ambii părinţi sunt operaţi de cancer şi au o casă sărăcăcioasă, plină de copii. Trăiesc cu toţii dintr-o pensie de miner, iar copiii s-au lăsat de şcoală din cauza lipsu­rilor materiale. Băieţii mai muncesc cu ziua când găsesc de lucru în sătucul de munte, fiindcă oraşele sunt prea departe şi naveta e prea scumpă. 

În căsuţa din satul Pogăneşti (comuna Zam), 11 suflete tră­iesc în trei camere şi se încălzesc cu o sobă. „O fată-i căsătorită şi o plecat, alta-i dată slugă într-un sat. Noi stăm aicea cu şapte copii. Băieţii ăi mari îs plecaţi acuma la pădure, că-ş fac oamenii lemne şi le-or dat de lucru”, explică bărbatul, în faţa casei. Viorel Neag are acum 60 de ani şi trupul îi este brăzdat de cicatricile lăsate în urmă de operaţiile cauzate de cancerul de piele. Deşi este pensionat de 18 ani de la minele din Valea Jiului, poartă povara unei familii numeroase şi lovite de un destin tragic. Din Valea Plângerii s-au mutat pe… valea sărăciei. Stau într-o căsuţă dără­pănată, care aproape cade pe ei: „Poate ne-o vedea Dumnezeu şi pe noi. Din Aninoasa, am ajuns aici, am cumpărat căsuţa asta care este veche şi toată crapă. Bă­ieţii mai mari dorm în camera asta unde tavanul se lasă tot mai jos. Am repara casa, da’, de la o lună la alta, nu mai rămân bani şi pentru materia­le de construcţii. Vara asta de-abia am apucat să plătim ca să aducem o căruţă de nisip. Eu mi-s bolnav, săptămâna trecută am picat jos şi m-au dus la spitalul din Deva cu tensiune mare. După ope­raţia de cancer ar fi trebuit să continui tratamentul, să mai fac citostatice, dar nu sunt bani şi atunci am lăsat-o aşa”, zice bărbatul. Au trei camere şi o sobă care scoate fum. Pe ea, femeia găteşte în oale de 10 litri ca să ajungă mâncarea pentru toţi copiii. Băieţii mai mari lucrează la pădure şi cer mai mult de mâncare. Pe zi se duc câte şase pâini, cam toată pensia fostului miner, de 1.100 de lei. „Sara pun pe foc o oală de 10 litri ca să ajungă la tăţi. O zamă de cartofi, poate nişte fasole… Ce rămâne de cu sară, dăm la răceală şi încălzim dimineaţa şi mai mâncăm o dată. La prânz, gătim iară. Noi, ca noi, că şedem pe acasă, dar băieţii când lucră la pădure vin flămânzi şi cer bine de mâncare. Când au de lucru câştigă câte 20 de lei pe zi, că oamenii zic că ziua-i scurtă acum iarna şi nu le dau mai mult”, zice Cornelia Neag.

Viaţă grea

În această vară, femeia a fost operată şi ea de cancer: „Toată m-au ars p-acolo pe jos”, zice cu ochii-n pământ. Cel mai mic copil, Sorin, are 12 ani şi probleme cu inima. Una dintre fete, cea de 17 ani, Maria, s-a născut cu handicap şi de-abia umblă. Face ce poate prin casă. „Maria aşa s-a născut cu piciorul”, zice mama şi atinge blând stângul fetii, „Nu poate să-ndoaie genunchiele deloc, de-abia mere, trebă să să ţină când coboară şi, când se schimbă timpul, o doare piciorul rău. Mi-or zis la spital cu ea că o să fie o naştere grea – ba că mor eu, ba că moare ea, dar uite că trăim”. În ochii femeii nu găseşti decât tristeţe, sentiment care e imprimat şi în sufletul Mariei. Nu ştie să fii alergat vreodată, dar aşa, şchiopătat, pune mâna la lucru: „Fac ieştii, fac focul, spăl vase, fac curăţenie”. Familia Neag se descurcă cum poate, pentru că nu au pământ – cresc iepuri, găini şi au patru capre. Când copiii mai mari au de lucru, o duc mai bine. Au acasă şi o noră care şi-a urmat inima şi a ajuns în căsuţa sărăcăcioasă din Apuseni. „Nu m-am speriat, dacă nu-s condiţii, le facem împreună. Nu m-am plâns niciodată, măcar aici am o familie”, spune Camelia, nora de 19 ani care, împreună cu soţul, ocupă una dintre camerele casei, o cameră unde găseşti şi câteva rafturi cu cărţi. Pentru că tinerei îi place să citească. Fetele şi-ar dori o oglindă şi nişte mobilier. Acum se înghesuie şi trei în câte un pat improvizat. Maria, Cristina şi mama lor dorm împreună pe o saltea care se sprijină pe butuci. Ală­turi, pe o canapea, se o­dihneşte tata lor. În toata ca­sa, paturile sunt vechi şi spri­jinite pe lemne de foc. Tot e mai bine decât să dormi pe jos…

Vis de sărac

Lipsa banilor i-a determinat pe copii să se lase de şcoală. Înainte, visau să aibă o viaţă prin oraş, acum pot doar să spere că alţi săteni îi vor lua la lucru. Lui Sorin îi plăcea matematica, dar recunoaşte că nu prea iubea şcoala. În visul lui cel mai bun, era medic. Acum are grijă de capre. Sora lui, Cristina Alina Neag, era bună la şcoală şi mai ales la română. A făcut opt clase şi s-a oprit – în sat, nu mai este şcoală, ei n-au haine bune, iar naveta costă prea mult: „Mi-ar fi plăcut să fiu asistentă, cred că aş fi avut mare grijă de oameni, dar aşa… Nu îmi amin­tesc să ne fi fost vreodată bine. Îmi doresc să avem o casă bună, unde să stăm împreună”. Cu toţii se roagă pentru sănătate şi visează la o casă mai bună, cu sobe în fie­care cameră. Cea din camera unde stau părinţii şi două fete are plita spartă şi uşiţa ar trebui schimbată: „O plită îi 300 de lei şi să schimb uşiţa mi-au cerut altă sută. Iese fum, mai ales dimineaţa, dar ce să facem? Măcar aici avem căldură, băieţii nu au nici atâta”, oftează bărbatul. Pe hol, unde doarme un alt băiat, au şi o vechitură de maşină de spălat semiautomată, primită de la un sătean care vroia s-o arunce: „Dacă îi învârt motorul cu mâna la început, prinde şi merge. Mai spălăm cu ea, ba cu mâna. Hainele le clătim la vale”, zice femeia. Şi-ar dori altceva pentru familia ei: „Visez măcar să putem face ceva cu casa asta. Să avem bani să o reparăm, că am cumpărat-o veche. Cade tavanul pe noi, îi tătă putredă. Mi-e groază de băieţi, că stau în camera aia”. Ar fi mai bine dacă băieţii şi-ar găsi de lucru la oraş: „La noi, în comună nu-s locuri de muncă, cel mult poţi mere slugă la careva, dar n-avem bogătani prin sat. Plă­tesc şi oamenii cât pot. Cel de 19 ani încarcă toată ziua lemne, el şi-a găsit un patron, ceilalţi lucră cu ziua. Naveta-i scumpă şi nu-ţi rămâne nimi­ca: de la noi până la Zam, drumu-i 5 lei, de la Zam, la Deva, biletul de tren e 7,5 lei un singur drum, apoi înapoi, la fel. Peste 20 de lei pe zi, cine poate?”, se întreabă fostul miner. Aşa că, pentru familia Neag, visele nu trec mai departe de hotarele satului Pogăneşti.DSC_9646 copyDSC_9661 copyDSC_9664 copyDSC_9673 copyDSC_9679 copyDSC_9687 copyDSC_9691 copyDSC_9707 copyDSC_9710 copyDSC_9732 copyREM_9411 copyREM_9413 copyREM_9427 copyREM_9431 copyREM_9433 copyREM_9450 copyREM_9457 copy REM_9459 copyREM_9466 copyREM_9475 copy
REM_9490 copyREM_9498 copyREM_9506 copyREM_9522 copy

About Laura Oană