Fetele SALVAMONT, Farmecul “echipei anestezie” salvează vieţi pe munte

Articolul a fost vizualizat de 2,901 ori

Sunt tinere, frumoase şi salvează vieţi. Dana Tomuş, Miruna Inel şi Alexandra Moraru sunt fetele din echipa salvamontiştilor hunedoreni. Le întâlniţi pe munte, în Straja sau Parâng, unde, alături de colegii lor, sunt permanent în luptă pentru viaţă. 

MARE trei fete salvamontDaniela Tomuş este salvator montan şi asistent medical. Face parte din echipa Salvamont din 2004. Practic, este prima femeie care a executat misiuni de salvare în Munţii Parâng, alături de colegii de la Salvamont Petroşani. Este absolventă a Şcolii Naţionale Salvamont şi participă la misiuni de 13 ani. Spune că nimic nu se compară cu momentele când salvezi o viaţă: “E ceva sublim. În timp, acumulezi experienţă, participi la o mulţime de acţiuni şi lucrând capeţi încredere în tine şi în ceea ce faci”. Alexandra Moraru are 24 de ani, studiază kinetoprofilaxie şi a terminat Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport Timi­şoara. Alături de Miruna Inel, este voluntar în echipa Salvamont Lupeni. S-a alăturat din pasiune salvamontiştilor: “Da, este o alegere neobişnuită, mai ales că eu nu sunt din Valea Jiului, sunt născută în Timişoara şi mulţi se miră şi se întreabă ce fac eu la munte, de la câmpie. De când eram mică, tata m-a dus la munte, el mi-a băgat microbul în sânge. Nu cred că se gândea că voi ajunge salvator montan, dar a fost tare mândru când a aflat că am ales să fac asta, m-a încurajat şi mă ajută în continuare, la fel ca mama”. Şi în cazul Mirunei tot tatăl este “vinovat” de alegere: “Eu am crescut de mică cu băieţii, în munţi. Tatăl meu, Sorin Inel, este salvamontist de peste 20 de ani. Îmi place ce fac – la început am crezut că o să am probleme la intervenţiile grave, dar acum doi ani am însoţit echipa la un caz grav în Retezat, cu un decedat, şi acolo mi-am dat seama că e ok, nu mă tem”. Miruna are de-abia 21 de ani şi studiază contabilitate şi informatica de gestiune la Petroşani, dar însoţeşte echipele pe munte de ani de zile.

Cel mai greu moment, de fiecare dată altul

Nu este tocmai simplu să ajungi salvamontist şi, chiar dacă eşti voluntar, e musai să treci pe la şcoală. Miruna spune că trebuie să ai minim doi ani sau cel puţin 400 de ore ca aspirant, apoi, când ai 18 ani împliniţi, poţi să te înscrii la cursurile Şcolii Naţio­nale Salvamont, care sunt grupate pe două stagii de iarnă şi de vară, pentru începători şi avansaţi. Alexandra, care vine din Timişoara, a fost aspirant Salvamont de acum şase ani şi doar recent şi-a văzut visul împlinit şi s-a alăturat echipei din Lupeni. Cu pregătire de asistent medical şi ani buni în echipa Petroşani, Daniela Tomuş a dobândit multă experienţă în salvarea pe munte, dar nu destulă, spune ea: “Fiecare acţiune presupune multă muncă şi niciuna nu seamănă cu cealaltă. Cert este că nu sunt acţiuni simple pe munte”. Alexandra confirmă că în salvare orice detaliu este important: “Eu cred că fiecare ac­ţiune are un moment critic. În una, poate fi accidentatul greu de transportat, poţi avea proble­me cu vremea, ori îţi pot da de furcă chiar turiştii din jur, unii chiar prin faptul că îţi blochează drumul de acces cu maşinile. Fiecare acţiune are un moment al ei când ai pasul acela de trecut”. Miruna nu se teme de ac­ţiuni, dar spune că o înfurie cel mai mult indiferenţa oamenilor: “Eu îmi doresc să ajut cât mai mult, să fiu de folos. După o salvare reuşită, te simţi împlinit şi îţi doreşti tot mai mult, să ştii mai multe pentru ca totul să decurgă cât mai bine. Munca alături de salvamontişti m-a ajutat şi în viaţa personală – te deschizi, înveţi să comunici cu oamenii, să vorbeşti cu turiştii când descrii trasee sau eşti la acţiuni de prevenire. Munca de salvamontist îţi dezvoltă şi spiritul de echipă”.

Ce spun băieţii despre “echipa anestezie”

scoala salvamont“Trebuie să-ţi placă, altfel nu poţi lucra în salvarea montană”, spune Alexandra, iar colegele o aprobă, în timp ce băieţii zâmbesc: “Vă daţi seama ce alegere dificilă, cu atâţia bărbaţi bine”, glumeşte Andrei Mureşan din Formaţiunea Lupeni, iar Doru Oprişoni completează: “Noi le-am ales pe ele, ele pe noi”. Şi Avel Ritişan, veteranul salvatorilor hunedoreni, se bucură de venirea fetelor în echipă: “Mă simt şi eu cu câteva zile mai tânăr când sunt lângă fete. Este destul de dificil să fii veteran, trebuie să fii atent ce-i înveţi pe cei mai tineri”, spune hunedoreanul care a condus prima expediţie românească în Himalaya, alintat şi “Unchiul” de către colegi pe motiv că: “Am o groază de nepoţi în Salvamont”. Serviciul Public Judeţean Salvamont Hunedoara are 17 angajaţi, dar Daniela, Alexandra şi Miruna fac parte dintre zecile de voluntari care se oferă benevol pentru salvarea de vieţi. “Sunt foarte mulţumit de fetele noastre, sunt foarte silitoare. Cum sunt la început, vor să arate ce pot şi se oferă prompt să participe la misiuni. Le numesc în glumă “Echipa anestezie” pentru că atunci când le vezi, ţi-ai dori să nu te mai doară nimic”, spune directorul serviciului, Ovidiu Bodean. Chiar dacă cele mai multe accidente pe pârtie sunt cele ale schiorilor, cele mai grave “revin” celor cu placa sau săniuţa. “Se dau cu pungi, cu saci şi mi-a fost dat să văd chiar şi saltele scoase din cabane şi aşezate pe linoleu cu care şi-au dat drumul pe pârtie. La punctele de închiriere nu ar trebui să existe acele capace cu mânere atât timp cât nu ai o zonă specială pentru aceste mij­loace. Autorităţile locale ar trebui să asigure şi o pârtie de săniuş, fără obstacole. Dacă te dai printre cabane, e clar că prima piedică este chiar construcţia de mai jos”, explică Bodean. Fetele s-au confruntat deja cu turiştii nedisciplinaţi: “Eu le-aş cere tu­riştilor să respecte regulile, pentru că nu sunt multe. Le găsiţi şi pe aplicaţia 0SALVAMONT, sunt cele zece reguli care trebuie respec­tate pe pârtie. Gândiţi-vă că sunt zece reguli simple şi banale”, explică Alexandra şi continuă: “În Straja, avem multe probleme din cauza maşinilor, deşi telegondola s-a făcut tocmai pentru a-ţi putea parca autoturismul la bază. Ori, toţi vor să urce cu maşina până la cabană, dacă se poate. Cea mai mare proble­mă din punctul meu de vedere este turistul care îşi închiriază echipament şi nu îşi ia monitori de ski, deşi habar nu are să schieze, dar el merge pe pârtie. Este deja o problemă. Mare! Sunt oameni kamikaze.”

De la pat de crengi, la tărgi de 2.500 de euro

Salvatorii montani spun că deta­liile intervenţiei se stabilesc în amănunt pe parcursul drumului, astfel încât, odată ajuns la accidentat, fiecare ştie foarte bine ce are de făcut. Targa folosită acum de salvamontişti se împarte în mai multe bucăţi, care se amplasează la locul accidentului, echipamentul folosit pentru transportarea victimei. “La targă, se adaugă accesoriile: mânerele, şinele pentru alunecare pe zăpadă, chiar şi rezervoare de aer laterale, care se pot folosi în cazul traversării unor ape. Victimei i se montează un ham de salvare cu catarame rapide, care se prind uşor, după care accidentatul va fi asigurat în targă în funcţie de trauma pe care o are”, explică Ovidiu Bodean. El expli­că faptul că salvatorii se depla­sează cât mai repede până la accidentat, se acordă primul ajutor, după care se transportă victima în siguranţă maximă, chiar cu unele opriri pe traseu, locuri în care medicul sau paramedicul din echipă poate efectua verificarea rănitului sau, în cazurile grave, acesta este stabilizat. Toţi salvamontiştii ştiu că rănitul se fizează bine în targă, pentru că traseul de salvare nu este unul plan, explică Bodean: “Roţile tărgii duc toată greutatea, oamenii ţin echilibrul pentru că e dificil să cari un om zeci de kilometri, ore întregi doar pe braţe, chiar dacă sunt zone unde trebuie ridicat – stânci, săritori. În zonele de abrupt, roţile nu se folosesc”. Avel Ritişan spune că, din punct de vedere tehnic, s-a evoluat foarte mult în tehnica de transport a accidentaţilor, lucru care le este de folos fetelor din echipă. “Acum 30-40 de ani, când mergeam după accidentat, faceam tot felul de improvizaţii din crengi de jneapăn, de brad… În primele şcoli de salvamont, se preda şi folosea acest tip de salvare improvizată: la început, la unele raliuri, te obligau să improvizezi mijloacele de transport la faţa locului, cu schiurile şi beţele pe care le aveai. Se poate rezolva şi aşa, însă este cu mult mai dificil şi pentru siguranţa accidentatului”, explică Avel Ritişan, care a fost şi unul dintre primii instructori ai Şcolii Naţionale Salvamont şi a pregătit generaţii întregi de salvatori montani. Acum legea nu mai permite folosirea improvizaţiilor, ci chiar impune echipamente agreate şi omologate la nivel european.

About Laura Oană