Doina Ona: muzică pe pâine. Şi-un pian

Era o copiliţă când s-a aprins în ea, fără să-şi dea seama, pasiunea pentru muzică. Astăzi, Doina Ona are în urmă 35 de ani de carieră şi sute de elevi premiaţi la cele mai importante concursuri naţionale, dar şi o organizaţie care aduce la Deva muzică de înaltă calitate.

O sufragerie elegantă. Rafturi cu fotografii: Alexandu Lazăr, student la Colegiul Regal din Londra, Diana Popa Vasiu, care a terminat două facultăţi în cadrul Conservatorului, a avut recital cu muzică de film la „Modus Vivendi”, iar acum are propria organizaţie, „Do Re Mi pentru Copii” în Timişoara, Sebastian Bălan – multe locuri întâi la concursuri, Răzvan Negrea Drucan – un alt elev de excepţie, Anca Preda – doctor în pianistică, Anda Drăgan – profesor la Liceul de Muzică din Timişoara, Maira Liliestedt, acum în Ohio. Dincolo, o fotografie cu „ceata de copii”, în clasă, de ziua ei. Zeci de elevi care au plecat din clasa ei, fiecare cu câteva zeci de premii: premiul întâi, doi, marele premiu… Toţi foşti elevi ai profesoarei Doina Ona. Toţi implicaţi în activitatea organizaţiei Modus Vivendi.

Acasă: unde se agaţă harta-n cui

Pe când era copil, tatăl ei cânta la clarinet, în corul Armatei, aca­să la ei, în Sighetu Marmaţiei, “exact la zece metri de graniţa cu Ucraina, care e la mine în capătul străzii. Când mă duc cu copiii acolo, le arăt mereu borna nu­mă­rul 1, «unde se agaţă harta-n cui», casa copilăriei mele, care mai există şi astăzi şi care i-a rămas fratelui meu, acum stabilit în Toronto”, mărturiseşte profesoara de pian Doina Ona. Ce-şi aduce aminte din copilărie? “Ţin minte că îmi plăcea să cânt şi să dirijez. Tata venea de la repetiţii, începea să cânte şi mă punea să dirijez. Eu aveam vreo trei-patru ani, dar tatei îi plăcea teribil cum dirijam. După aceea m-a înscris la şcoala de muzică şi a trebuit să dau un examen cu patru probe, destul de greu. Când am dat admitere, m-am dus cu ma­ma şi m-au repartizat la vioară, că aveam o ureche muzicală excelentă. Un auz aşa de bun era păcat să se piardă, mi-au spus profesorii, dar eu am început să dau din picioare, pentru că, deşi habar n-aveam cu ce se mănâncă pianul, voiam pian cu orice preţ”. Şi, pentru că nu a vrut în ruptul capului să facă vioară, în cele din urmă părinţii şi-au călcat pe inimă şi au înscris-o la pian.

Cea mai rapidă armonistă

Pe atunci era singurul copil la părinţi, dar chiar şi aşa, primul ei pian l-a avut în clasa a şaptea. Părinţii ei nu erau oameni bogaţi: muncitori amândoi, tata electrician şi bobinator, iar mama vânzătoare, iar apoi CTC-istă într-o fabrică de scaune pentru export. Amândoi, însă, atraşi de arte: mama spre literatură, iar tata spre muzică. “Tata luase totul foarte în serios: făcea ore la Şcoala Populară de Artă, iar mama citea şi juca şah, a fost campioană! Chiar şi astăzi, la 79 de ani, încă ne mai bate la şah, deşi e afectată de Alzheimer”, povesteşte cu mândrie doamna profesoară. Liceul de Muzică l-a făcut la Baia Mare, iar apoi a urmat Academia de Muzică “Gheorghe Dima”, din Cluj. În liceu era cea mai rapidă armonistă: făcea temele colegilor din grupă, în şapte feluri diferite, astfel încât toţi luau zece. Profesorul râdea uneori, văzând-o cum scrie de zor, temă după temă, ea, fata cea băieţoasă, care era în stare să facă 160 de duble, cu piciorul! Juca împotriva băieţilor şi îi bătea, singură!, îşi aminteşte şi râde Doina Ona. “În cămin îi ascultam pe toţi copiii la solfegii. Nu ştiu, deci, de unde la mine chestia asta cu predatul, în care eu m-am simţit aşa de bine. Regret doar că nu am reuşit să fac compoziţie.” În clasa a douăsprezecea profesorul ei a fost mutat la altă şcoală, iar orele particulare rămâneau de domeniul fantasticului. “Aşa am renunţat şi m-am dus la Pedagogie instrumentală.”

O fată de 23 de ani, dirijor cu codiţe

Când a venit în Deva, la 23 de ani, a preluat, ca dirijor, trei coruri: “Imaginaţi-vă: 60 de profesori şi eu, tânără, mică, sfrijită, pe vremea ceea, cu două codiţe, îi dirijam pe ei. Era Cântarea României, pe vremea aia şi am avut rezultate foarte multe şi cu acel cor şi cu corul «Modus Vivendi», cu care am luat marele premiu pe ţară la concursul “Ion Vidu”. Vioara îmi place atunci când cel care cântă este excep­ţional, dar e foarte greu să ajungi acolo”, adaugă Doina Ona. Deşi linia dirijorală i-a plăcut foarte mult, a lucrat cu coruri în regim de voluntariat, atâta timp cât nu a fost plătită să facă asta. Când, după Revoluţie, a primit pentru rezultatele obţinute 11 lei, bani cu care ar fi putut să-şi cumpere două tablete de ciocolată, ceva s-a rupt. Ar fi preferat să nu primească nimic. “Corul era acum inclus în programă ca o singură oră pe săptămână, băieţii de gimnaziu aveau vocea în schimbare, aşa că am decis să nu fac rabat de la calitate şi am renunţat. Nu puteam să fac cor numai aşa, ca să fac…”

Succesele ei sunt succesele “copiilor” ei

Ce regretă cel mai mult doamna profesoară? Pierderea fetiţei pe care a născut-o la şapte luni, cu insuficienţă respiratorie. A avut, în schimb, sute de elevi şi l-a avut mai ales pe Cristian Dumitriu, un elev care a locuit chiar acasă la doamna profesoară. “El e din Hunedoara şi când părinţii lui au plecat în Spania, l-au lăsat în grija mea, că nu aveau cu cine. Soţul meu a fost de acord, aşa că el a stat la mine de prin clasa a şaptea şi pe parcursul anilor de liceu”. Doina Ona îşi măsoară performanţele şi succesul prin reuşitele elevilor. Tocmai de aceea, printre cele mai importante performanţe profesionale se numără şi realizările fostului elev Cristian Dumitriu, care a avut concert de ziua Europei la Deva, cu filarmonica din Cluj. “El a cântat «Fantezia» de Beethoven şi, în acelaşi concert, a cântat profesorul său de la Conservator, maestrul Daniel Goiţi. A fost extraordinar, mai ales că la noi vine Filarmonica foarte rar… Mă bucură enorm faptul că îmi văd toţi elevii uniţi. De altfel, «mama doi» mi se spune. După fiecare mamă vin eu”, se amuză profesoara.

Să convingi copilul că face ceva special

E convinsă că “cel mai greu lucru în predare e să îţi convingi copilul că ceea ce face e ceva special. Iar fiind special, trebuie să fie tratat ca o joacă. «Hai să ne jucăm de-a…» Că aşa începem orele de pian. Şi trebuie să ai bucuria. În momentul în care predai, trebuie să trăieşti entuziasmul că îi dezvălui şi lui ceva ce şi tu ai descoperit când erai mic. Elevul e ca un partener de joacă. Şi, jucându-se, începe să facă lucruri serioase. Acele lucruri serioase îi aduc şi aplauze. Îi aduc aprecieri din partea familiei, a rudelor: dintr-o dată se vede vedetă. În plus, simplul fapt că el cântă este o încântare.” A simţit vreodată că îşi pierde vremea? Foarte, foarte rar, cu acei copii care nu aveau niciun potenţial care să fi putut fi dezvoltat. Cu toate acestea, nu a dat înapoi. A citit cărţi de psihologie de pshihopedagogie, în căutare de soluţii şi pentru a nu “se împiedica” de un astfel de obstacol.

Pe aripile muzicii

O doare lipsa de educaţie şi de respect cu rădăcini în cei şapte ani de acasă. “Aş face o şcoală pentru părinţi, încă din momentul în care se naşte un copil. Sunt convinsă că toate ar merge mai bine dacă ar exista o asemenea şcoală, indiferent de statutul social. Copiii au forte multe carenţe şi nu sunt ei de vină.” Iar dacă şcoala pentru părinţi rămâne doar un vis, organizaţia neguver­namentală pe care a înfiinţat-o, Piano “Modus Vivendi”, este o realitate. Prin intermediul ei profesoara a organizat la Deva o mulţime de concerte de excepţie, cu invitaţi pe măsură. Un efort uriaş, făcut cu sufletul, în ciuda obstacolelor: „Anul trecut am cumpărat un pian, nu unul de o calitate foarte bună, dar absolut necesar. Primul pian l-am cumpărat din banii organizaţiei, sume adunate din vânzarea biletelor de la concerte, iar pentru al doilea pian am primit sprijin de la primărie. Am închiriat un spaţiu la Centrul Militar şi ţinem acolo pianele. Nu am putea să le tot mutăm de colo colo, că se fac praf! De fiecare dată când avem spectacol, plătim şi o taxă. Cheltuim pe afişe, invitaţii, bilete, dar îi plătesc şi pe cei care cântă. Sunt aşa de fericită că pot să-mi răsplătesc copiii!” Cu foştii şi actualii elevi profesoara Doina Ona se întâlneşte în fiecare an, înainte de Crăciun, iar artiştii susţin împreună un recital comun în trei secţiuni de aproape trei ore. „Într-o secţiune cântă actualii elevi, în cea de-a doua foştii, care sunt pianişti şi profesori, iar în cea de-a treia cântă unii împreună cu alţii, la patru sau opt mâini. Ne vedem înainte de Crăciun, întotdeauna, pentru trebuie să-l aşteptăm pe Alexandru Lazăr, care vine de la Londra”.
Toată viaţa, de altfel, s-a hrănit din muzica aceasta care i-a unit, pe ea şi pe elevii ei, indiferent de generaţie şi de meridian. Poate că asta este cea mai mare bucurie a ei: felul în care a reuşit să-şi adune „puii” sub aripile generoase ale muzicii.