Lucrul de acasă oferit greu de angajatorul din România

Angajaţii care lucrează de acasă sunt mai productivi şi mai fericiţi – cel puţin acestea sunt concluziile unora dintre cele mai recente studii ale specialiştilor în resurse umane. Privită iniţial cu scepticism din partea angajatorilor, politica denumită „remote work“ sau „télétravail“ începe să devină un atu la recrutare, mai ales atunci când firmele caută specialişti cu competenţe greu de găsit pe piaţă. Care sunt be­neficiile muncii de acasă şi cât de adaptate sunt companiile din ţara europeană cu cea mai scăzută rată a angajaţilor care pot să lucreze de unde vor?

Pe ultimul loc

Statisticile arată că mai puţin de 1% din totalul angajaţilor din România au posibilitatea oferită de angajator de a lucra de acasă, fie şi ocazional, potrivit datelor pentru anul 2015 publicate de Eurostat, biroul de sta­tistică al Comisiei Europene. Astfel, România este ţara cu cea mai scăzută rată de adopţie a practicii care permite angajaţilor să muncească de acasă din U­niunea Europeană.

Un sfert dintre salariaţi lucrează de acasă

În schimb, unu din trei angajaţi din Olanda, Luxemburg sau Suedia poate să lucreze de acasă mereu sau ocazional, iar o politică similară se aplică pentru un sfert dintre salariaţii din Finlanda, Danemarca, Marea Britanie sau Belgia, mai arată datele Eurostat. La nivelul întregii UE, 14,5% dintre angajaţi au posibilitatea de a lucra şi de acasă.

Ce spune legea?

În legislaţia muncii există câteva reglementări referitoare la munca de acasă. Codul muncii are trei articole care reglementează munca la domiciliu (108, 109 şi 110) şi care prevăd, printre altele, următoarele aspec­te: „salariaţii cu munca la domiciliu îşi stabilesc singuri programul de lucru“, „angajatorul este în drept să verifice activitatea salariatului cu munca la domiciliu, în condiţiile stabilite prin contractul individual de muncă“, „contractul individual de muncă la domiciliu se încheie numai în formă scrisă şi conţine şi următoarele: precizarea expresă că salariatul lucrează la domiciliu; programul în cadrul căruia angajatorul este în drept să controleze activitatea salaria­tului său şi modalitatea concretă de realizare a controlului; obli­gaţia angajatorului de a asigura transportul la şi de la domiciliul salariatului, după caz, al mate­riilor prime şi materialelor pe care le utilizează în activitate, precum şi al produselor finite pe care le realizează“.