Începutul siderurgiei moderne la Hunedoara, o creaţie austro-ungară

Furnalele 1, 2 şi 3 din Hunedoara. Fotografie din vol. „Hunedoara, Vajdahunyad Eisenmarkt” – autor Constantin Gaină.

Bună parte a hunedorenilor încă mai trăiesc cu nostalgia anilor când Hunedoara creştea într-un an cât alte oraşe în şapte, graţie colosului industrial cunoscut drept Combinatul Siderurgic. Cum a ajuns acesta cea de-a doua fabrică de oţel a ţării şi care au fost primii săi paşi spre modernitate este, însă, o istorie cunoscută până acum doar de câţiva specialişti în domeniu.

Ada Beraru

Zăcămintele însemnate de fier din Munţii Poiana Ruscă se aflau de mult timp în atenţia Trezaurariatului montan austriac şi în atenţia companiilor private, iar interesul a crescut imediat după inaugurarea căilor ferate Simeria-Petroşani-Lupeni şi Simeria-Hunedoara. Fierul de la Hunedoara şi cărbunele din Valea Jiului urmau să fie valorificate în comun, tocmai graţie apropierii geografice a resurselor. Romulus Ioan, fostul director al Combinatului Siderurgic Hunedoara şi autorul unui amplu studiu despre siderurgia hunedoreană (reunit în cele două volume „Istoria Uzinei de Fier – Hunedoara. Eisenmarkt, Vajdahunyad”), afirmă, totuşi, că la începuturile siderurgiei moderne mijloacele şi căile de transport era destul de slab dezvoltate.

Ministru vienez vrea Hunedoara pe harta siderurgiei

Căile ferate din zona Hunedoarei aparţineau în acele vremuri  Societăţii Căilor Ferate Ungare de Est (MAV), care reunea interesele transportatorilor, ale atelierelor de tot felul, manufacturilor, uzinelor, dar şi interesele exploatatorilor agricoli. Hunedoreanul Romulus Ioan, doctor în metalurgie, spune că acela care va pune cap la cap un plan de extindere şi dezvoltare a exloatărilor miniere din zona Hunedoarei va fi Gustav Manlicher, fost ministru secretar de stat în finanţe la Viena şi ministru la Trezaurariatul Montan – Direcţia Financiară Sibiu. Un raport întocmit de austriac demonstrează importanţa exploatării intensive a zăcămintelor de minereu şi calcar din zona Hunedoarei, dar şi a rezervelor de minereu şi fier de la Ghelari şi Teliuc. Potrivit raportului său, bazat pe evaluări şi prospecţiuni făcute la sfârşitul secolului al XVIII-lea, numai de aici se puteau exploata 250.000 de chintale (100 de kilograme) de minereu de fier în fiecare an. Tot Gustav Manlicher este cel care vine cu detalii legate de forţa de muncă existentă în comitatul Hunedoarei şi lipsa mijloacelor adecvate de transport. Chiar şi aşa, în zonă se puteau transporta, în fiecare an, 100.000 de chintale de minereu de fier, aproape tot atâta cărbune şi 30.000 de chintale de fier.

14 cuptoare rudimentare la Plosca şi Zlaşti

În aceste condiţii, extinderea uzinei de la Hunedoara trebuia făcută fără întârziere. O nouă uzină devenise o prioritate şi pentru că permitea controlarea pieţei de fier a Transilvaniei. Mai târziu, austriacul va deveni directorul Kronstadter Bergbau und Hutten Aktion Verein (KBHV). Consorţiul va începe, în 1857 prospecţii a depozitelor de minereu de la Teliuc şi Plosca (astăzi Teliucu Superior), iar şapte ani mai târziu chiar va concesiona opt mine în aceste perimetre. În această perioadă, pe lângă furnalul mare de la Govăjdia, 13-14 cuptoare de topire a minereului de fier funcţionau lângă topitoriile din Plosca (Ploscabanya) şi Zlaşti. Din păcate, acestea erau cuptoare mici, care nu se foloseau de noile tehnologii, ci de tehnici rudimentare şi nu foarte eficiente. În 1867 furnalul de la Govăjdia aducea trezaurariatului minier austriac din Transilvania mai puţin de 7 la sută din producţia totală de fontă a Transilvaniei , prea puţin raportat la resursele şi potenţialul zonei. Tocmai de aceea, trezaurariatul vine cu planuri de modernizare a uzinelor şi atelierelor siderurgice din comitatul Hunedoarei, bazate pe investiţii serioase.

Hunedoara, pentru „creşterea producţiei de fier a Ungariei”

Uzina veche de la Hunedoara, aflată în proprietatea Tezaurariatului austriac, era formată din mai multe ateliere şi secţii, care produceau minereu de fier, mangal, fontă şi oţel. Atelierele hunedorene ar fi putut deveni esenţiale pentru Imperiu, însă consiliile de decizie de la Viena nu au aprobat investiţiile atât de necesare. Pe la 1870 inspectorul Antal Pech, de la Departamentul de Finanţe recomanda construirea unei noi uzine de fier la Hunedoara pentru „creşterea producţiei de fier a Ungariei”, însă, în condiţiile în care uzina de la Govăjdia era funcţională (avea o mină de fier,  forjă, atelier mecanic, sector energetic şi turnătorie), iar situaţia financiară a vremii era una precară, proiectul stă în sertare până în 1881. Totuşi, pentru că tehnologiile învechite fac producţia din ce în ce mai nerentabilă, iar cererea de fier este în creştere, după o perioadă de criză, apariţia uzinei noi de fier este inevitabilă. Potrivit lui Romulus Ioan, momentul punerii în funcţiune a primului furnal din Hunedoara, în 1884, este momentul zero pentru pornirea Uzinei Noi de producere a fierului (Neues Eisenwek) şi revigorarea complexului industrial hunedorean, de la minele de fier şi cărbune, până la producţia de oţel şi piese turnate.

Hunedoara, ultima opţiune pe lista siderurgiei moderne

Mai rămânea de stabilit doar amplasamentul. Hunedoara, însă, nu a fost prima opţiune. Specialiştii au analizat punctele tari şi punctele slabe pentru fiecare dintre cele patru localităţi luate în calcul. Prima dintre acestea fost Govăjdia. Localitatea avea deja o tradiţie de peste 70 de ani în metalurgie şi era foarte aproape de resursele de minereu. Pe de altă parte, dificultăţile legate de vânzarea producţiei din cauza accesului dificil şi lipsa spaţiului necesar pentru o nouă uzină mare, i-au făcut pe specialişti să renunţe la această variantă. Deva se afla lângă calea  ferată şi era unul dintre marile oraşe ale zonei, iar Simeria dispunea şi ea de o linie ferată principală, aşa că aprovizionarea cu materii prime şi vânzarea produselor era mult mai uşoară. Pentru cea de-a patra şi ultima variantă, Hunedoara, punctele tari erau date de apropierea localităţii de resursele miniere (minele de la Teliuc şi Ghelari) şi forestiere (necesare pentru producerea mangalului), dar şi posibilitatea turnării unor piese şi utilaje, necesare noii uzine, la furnalul de la Govăjdia.

George Dănilă aduce siderurgia la Hunedoara

În 1881 celebrul primar al Hunedoarei, George Dănilă, a adresat un memoriu Guvernului prin care făcea cunoscută dorinţa comunităţii de a avea o uzină la Hunedoara, dar şi faptul că administraţia locală se obliga să cedeze statului, cu titlu gratuit terenul necesar pentru construcţiile industriale şi drepturile de exploatare a carierei de calcar. Reprezentantul Direcţiei Centrale a Siderurgiei, consilierul ministerial Antal Kerpely, recomanda, şi el, construirea noii uzine la Hunedoara. În cele din urmă, aceasta avea să fie ridicată pe un teren pus la dispoziţie de mănăstirea franciscană. Era momentul în care Hunedoara, continuându-şi istoria veche de 2.000 de ani în extragerea şi prelucrarea fierului, intra într-o perioadă „de aur” pentru a deveni, aproape un secol mai târziu, cel al doilea centru siderurgic al României, ajungând singur la o producţie care, după cum au remarcat specialiştii, echivala întreaga producţie a Ungariei.