Au reconstituit secerişul de acum 100 de ani

Articolul a fost vizualizat de 1,356 ori

Au secerat grâul precum în urmă cu un veac. Isprava le aparţine moţilor din Ansamblul Folcloric “Ritmuri Zărăndene” din Hărţăgani, care au reconstituit obiceiul secerişului aşa cum l-au deprins unii în copilărie. Îmbrăcaţi în costume populare, cu seceri, furcoaie şi apă rece adusă în ulcioare de lut, sătenii au uitat pentru o zi de combine sau tractoare şi au adunat spicele cu mâinile şi unelte, precum strămoşii lor.

MARE
E o zi obişnuită de august, în Hărţăgani. Cerul e senin şi greierii cântă în cor, semn că va fi vreme frumoasă. De peste câmp, un bărbat în straie albe, apărat de soare cu pălărie din paie, vine la pas prin lucernă şi strigă la vecin: „Mă, Viorel! Aci eşti mă, au ba?!” Imediat se aude: „Aci, la şură”, vine răspunsul. „Auzii că seceri, vinii şi io să te ajut o ţâră azi, să-ţ’ fac nişte legături!” Aşa era pe vremuri: o zi de seceră începea dimineaţa, pe rouă, când stăpânul lanului îşi aduna oamenii care să-l ajute la lucru. „Secer mă! Haida! Bine făcuşi că vinişi”. Bărbaţii dau mâna şi se-nţeleg: „D-alceva să nu mă pui să fac! La legat, nu pot că mă doare-un picior!” Nu-i bai, face semn gazda, Viorel Cuc, „a lu Andronic”: „Lasă că mai vin. Mai am pe-a lu Grecu, de-a lu Dubaru, pe-a lu Pilotu, mai is mulţi să vină! Mă dau să strâg şi copchiii s-aducă podină” şi Nea Gheorghe încuviinţează, în timp ce gazda se apucă de strigat: „Băi, Anghele, băi!” De undeva, din gospodărie: „Hă!”, răspunde tânărul, care vine până lângă şură, apucă securea şi se îndreaptă spre pădure, iar Viorel îşi cheamă înapoi vecinul: „Bă, Gheorghe, stai o ţâră să-ţ’ dau doniţa cu apă! Şi furcoiu, să-l ducem acolo, la holdă! Că parii-i aduc eu!” Omul face câţiva paşi şi se-ntoarce bătut de-un gând: „Auzi, da’ apă dusăşi acolo să udăm grâul de-l facem legături? C-acuma-i prăjit şi să rupe!”. Gazda încuviinţează: „Am acolo două cuibere duse!” Mulţumit de răspuns, ajutorul o ia la pas: „No, bine! Io o iau ‘năinte! Vii şi tu după ceia…” Bărbatul trebăluieşte prin şură, scoate şi propteşte peste gard parii de grâu, nişte ţepuşe de lemn, groase cât braţul de om şi lungi de mai bine de trei metri. Viorel pune câţiva pari pe umăr şi pleacă la seceriş pe urmele lu’ nea Gheorghe, care se vede în zare. Aproape a ajuns la lanul de grâu.

Legăturile pământuluiFemeile în linia întâi la seceriş
„Mă, Viorele, io zic să smulgem grâul, că, de-l tăiem cu secera, îi mărunt şi scurt şi nu pot face legătura!” Bărbaţii apucă zdravăn spicele, le trag din pământ şi apoi le scutură ţărâna din rădăcină: ori dau cu ele de ţelnă sau le pocnesc tare de cizme. Fiecare pumn de fire se aşează pe jos, îndreptat fain. Când au un braţ de spice lungi, bărbaţii le stivuiesc alături, pe cositură, şi nea Gheorghe se apucă de făcut legături că, parcă-parcă, se aud venind secerătorii. O mişcare, altă mişca­re cu palmele pline de spice. Pentru cine n-a văzut niciodată, procedeul e al naibii de complicat, dar, nevoia te învaţă de toate: se aleg două mâini bune de fire de grâu, se îndreaptă fain să arate ca un buchet de spice şi se aşează în cruce, chiar în dreptul spicului. O palmă ţine spicele cruciş, în timp ce, cu cealaltă, bărbatul trece o legătură peste cealaltă de câteva ori, apoi dă spicele pe sub nod şi îndreaptă firele. Lucrează cu spor, în timp ce de holdă se apropie grupul de secerători. Aţi băgat vreodată de seamă rânduiala mersului la sat? Copiii merg în frunte, sub supravegherea femeilor urmate la câţiva paşi de bărbaţi: „Zâua bună, mă Viorele! Venirăm să te-ajutăm, doară gheţi până să-ntunecă”, zice o femeie din grupul nou sosit. Copiii aduc cu ei apă rece de la Izvorul Pleşii, în ulcioare pe care le aşează la umbră, în timp ce femeile se alinează în faţa lanului, scot secerile şi îşi fac cruce : „Doamne ajută-ne să gătăm”, zice una mai tinerică şi se apleacă, în timp ce vecina de-a dreapta o opreşte: „Vetă, luaşi un cişcaneu de-acasă, să te legi la mână să nu te taie spicele?” E un fel de protecţia muncii, varian­ta ţărănească. „Ioi, cum uitai! Lasă că am cămeşa lungă şi nu mă taie”, răspunde secerătoarea, iar cealaltă îşi leagă deja năframa de-a lungul braţului drept.

Clacă la grâu
Femeile se apleacă la muncă şi taie de zor grâul. Se aud domol doar greierii şi fâşâitul spicelor retezate din lan. După o vreme, una se ridică şi aruncă ochii peste întiderea pârguită: „Viniră copiii cu legăturile alea?” Unul dintre pici o linişteşte şi vine întins către capătul holdei: „Amuu!”. Femeile apucă paiele cu stânga şi taie cu secera la câţiva ţanti deasupra pământului. Braţul de spice este apoi fain culcat peste legătură. Ţărăncile dau iute din braţe şi se îndeamnă la vorbă: „Vai de mine, ce copt îi!”, iar Veta zice: „Copt dară! Norocească-l Dumnezău! Îi fain!”. Vecina iar o opreşte: „Măi, fată, să nu laşi coadă, dragă, după tine, să vină Viorel să râdă de noi, să zâcă că nu ştim secera. Doamne fereşte! Nici nu ne mai cheamă la seceră. D-api aşa am zîs şi eu cătră Aronu’ meu: să secerăm şi noi din vreme, că la anu oi face ospăţ cu fata şi nu cred că mai pot să mai samăn atâta”. Tineri­ca o priveşte: „Ţi-ai pus mult?” Vecina îşi ridică o mână la cap, de parcă ar fi prins-o durerile: „Lasă-mă… O, Doamne! O stat să puie de nu mai ştia de capul lui. Oare nu viniţi şi voi la noi, la seceră?” Veta dă din cap şi se vaită: „Ai! Atâta o pus şi-al meu de cred că două zile tăt secerăm!” Vecina tot mai are-o vorbă: „Aşa-s ăştia bogaţi, măi, Vetă! Dacă ne-am băgat în neam bogat, dară să lucri!” Ailaltă oftează: „Ce să faci! Să râd de noi dacă nu putem!” În ritmul secerişului, femeile plănuiesc zile de clacă – fiecare pe când seceră vrea ajutoare cât mai multe şi mai harnice să meargă de-a gata, de-a lungul lanului. În spatele lor, bărbaţii-s mai tăcuţi: îndreaptă spicele deasupra legăturii şi se lasă cu un genunchi pe grămadă să-o-ndese, apoi prind margini­le, strâng firele şi prind unul din capetele legăturii pe sub strânsoare. Liniştea muncii e iar tulburată de vorbă de femeie: „Mă, copchile! Adu legături mai mari dacă găseşti, că ies snopii prea mici!” Din când în când, secerătorii se opresc pentru o gură de apă sau de vinars. „Să trăieşti mă, Viorele!”, zice femeie către gazdă: „Da’, tu numa pe noi ne chemaşi la seceră?!” Omul ridică ochii către poteca de iese din pădure: „Ba, iote că mai vin!”, iar cuvintele bărbatului le fac pe secerătoare să se îndrepte de spate. Una prinde glas: „Iacă, să văd şi muierile… A, haideţi, mă, muieri, mai iute, că iote cât avem aici de seceră!”, le sfădeşte nana cu secera proptită-n şold.
Se fac legăturile
Lecţii de secerat
Cum coboară către grâu, noii veniţi încep a chiui: „Frunză verde năsălciu/ Iacătă, acuma viu/ Că să seceră la grâu/ Uuu, iuuu!” Un bărbat salută: „Bună zâua şi lucru bun!” Femeile se-ndreaptă din grâu şi îi chea­mă la lucru, alta răspunde: „Harnice mai sunteţi, io, până vinirăm noi, voi mai gătaţ’ cu grâu’. Harnice, dară”, le îmbunează o femeie şi i se răspunde: „Las’ că vă lăsarăm şi vouă! Fără grije!” Şi, în timp ce intră-n lan, alta le zile: „Noi mai fusărăm la o holdă, la un stăpân, ş-acolo gătarăm şi zâsărăm că vinim să v-ajutăm şi pe voi!”, zice femeia şi apoi îi dă de lucru unei fetişcane: „Tu, ia apleacă-te şi culege şi tu spicele astea că îs bune de durere de rânză!”. Cu mai bine de zece oameni în holdă, câmpul vuieşte de vorbă şi lucru, iar, în urma secerătorilor, de-a lungul mi­riştei, zac snopii, tot mai mulţi, stivuiţi laolaltă. Stăpânul măsoară din ochi grămezile şi aduce un par de lemn pe care începe să-l bată: aruncă cu vârful mai mare în pământ şi apoi îl roteşte să facă groapa cât mai adâncă. „Băi, moşule! Zâsă moaşa să-l trimiţ’ pă Anghel acasă că gătă plăcintele”. „Lasă că-l trimit numa’ să aducă podi­na!” Bărbaţii veniţi la ajutor strâng roată snopii în jurul parului înfipt bine în holdă, cât timp Anghel iese din pădure cu un braţ de crengi verzi. Nici n-ajunge bine, că e trimis acasă după mâncare. Ramurile sunt aşezate, pe pământ, în jurul parului şi deasupra lor se clădesc snopii. „No, acuma, să vă văd! Care ştie să facă paru? Hai, mă, Ioane, că io-s mai tânăr, tu trăbă să ştii mai bine! Io ţî aduc aci la mână!”, zice Felician Diniş. Gazda, şi ea: „Hai, mă, Ioane, să vedem cum l-om face, că-i mai mic în spic, d-api o şedea el cumva, cum trăbă să-l pun?”

Lucru greu
Podina e gata: crengile ţin umezeala pământului departe de grâul secerat. Snopii se aşează în patru colţuri, cu spicele îmbinate în jurul parului şi cozile grâului în afară. Bărbaţii îi aşează unul după altul, în sens invers acelor de ceasornic şi cu legătura în jos. Privită de sus, orânduiala pare o cruce. La îndemnul gazdei, bărbaţii se opresc să-şi tragă sufletul şi să ia şi o gură de băutură. Femeile îi văd şi una sare ca arsă: „Apăi, nu le mai da vinars că nu mai gătăm azi holda!” Ca să le potolească, Viorel vine cu sticla la secerătoare şi le înduplecă pe unele să guste. „Ai, da’ ce vinars tare, ai!”, zice una şi şterge arsura cu mâneca. „Doamne, dă bine!”, zice alta şi ridică glaja la gură. „Tu! Ai grijă de fata aia, să nu-şi taie deştele! Doamne feri!”. După degustatul vinarsului, femeile prind gust de chiuit, iar bărbaţii prind a fluiera încetişor te miri ce cântare. Din când în când, câte unul se mai opreşte, îşi îndreaptă spatele şi lasă vântul să-i mai astâmpere dogoreala. Cu cât femeile înaintează-n lan şi snopii umplu mi­riştea, bărbaţii înalţă par după par. Când clădesc de le trece de umeri, bărbaţii pun mâna pe furcoaie ca să ridice snopii, să-i împlânte în vârful parului şi să-i lase să cadă deasupra celorlalţi. Dacă femeile au braţul drept înfăşat în batic să-l apere de tăişul spicelor, bărbaţii şi-au legat câte o cârpă peste genunghiul drept, cel cu care se lasă pe snop ca să-l poată îndesa şi lega. Sece­rişul nu-i muncă uşoară – şezi toată ziua în soare, transpiri şi pe pielea asudată se aşează praful din grâu. Unde mai pui că spicele zgârie rău mâinile, mi­riştea înţeapă picioarele şi buruienile din grâu se prind pe haine. Cum se face de prânz, muierea gazdei ajunge cu coşurile cu mâncare caldă şi ulciorul cu apă rece. „Angheluţ, rămâi aci să păzeşti să nu vină vreun câne la bucate, eu mă duc cu fata să dăm plăcintă şi apă la secerători”, zice femeia şi pleacă de la umbră către lucrători: „Lucru bun! Mai puteţi, mai puteţi? Vi-i foame? V-adusăi ceva plăcinte!”. Muierile se îndreaptă şi aruncă ochii pe coşuri. „Am adus plăcinte cu zămătişe şi cu mere de vară”. Femeile pun secerile pe umăr şi se aşează pe câte-un snop: „Luaţi, dragă, şi mâncaţi că aţi fi flămânde de când lucraţi!”, zice gazda şi trece cu coşul pe la fiecare, apoi merge către bărbaţi: „Stai şi tu o ţără şi după-aia mai lucri! Trage-te şi tu, Gheor­ghe, mai aproape de noi la plăcintă, aicea!”, zice muierea către omul care de dimineaţă tot împleteşte la legături. „Bună-i apa din ulciorul ăsta! De une-l ai?”, întreabă una. „De la târg de la Găina, de mai demult, acuma nu mai sunt de-astea!”, vine răspunsul femeii.

Parfumul uitat al muncii la câmp

Din plăcintă în plăcintă, oamenii îşi stâmpără foamea şi apoi vine şi vremea să savureze pauza de masă. „Felician, nu ne cânţi o cântare?”, zice nana Lină. Tânărul le priveşte pe femei: „Oi cânta dacă seceraţi mai cu spor!”, glumeşte el, apoi îşi drege glasul şi porneşte: „Mândră de la secerat/ Tu cu vorba m-ai purtat/ M-ai purtat o vară-ntreagă/ Şi eu te-am ţinut de dragă”, cântă Felician Diniş şi, cum se opreşte, femeile numai de seceră nu au poftă: „Hai, mă muieri să cântăm şi noi! Doară şi noi ştim!” Nici nu trebuie să le spună de multe ori: „Frunzuliţă maghiran/ Sunt fată de ardelean/ Din Ţara Zarandului/ Şi cânt viaţa moţului/ port năframă şi cojoc/ Când mă prind cu badea-n joc/ Şi jucăm ca pe la noi/ Ţarina, bătuta-n doi.” Hărţăgani este un sătuc hunedorean pitit în Munţii Apuseni, în comuna Băiţa.
Cei din Ansamblul “Ritmuri Zărăndene” spun că au refăcut obiceiul secerişului ca să vadă copiii lor, dar şi cei tineri, cum se lucra în vremurile de demult.
“Am încercat să dăm înapoi timpul şi să aducem la lumină obiceiuri uitate în lada de zestre a satului, ca cei tineri să nu uite. Şi eu pot spune că am mai prins acest obicei când aveam şase, şapte ani, pe vremea când eram copil”, explică Felician Diniş. După plăcinte şi cântec, moţii prind şi mai mare spor de lucru. Aşa o ţin toată ziua, lucrează cu drag, chiar dacă munca-i grea şi căldura-i mare. La amiază, lucrătorii se strâng la umbra pădurii, la masă: gazda întinde pe covor blidele cu brânză, ouă fierte, roşii, castraveţi, apoi aşează câteva pâini făcute-n cuptor şi o bucată zdravănă de slană, desfăcută din ziar. Nimeni nu se aşează la masă până ce nea Gheorghe, cel mai bătrân dintre secerători, nu spune cu glas tare „Tatăl nostru”. Ţăranii îşi fac cruce. Oamenii se aşează pe haine aşezate, pe iarbă, în jurul mesei, iar gazda ia în braţe o pită şi îi face, pe coajă, semnul crucii cu cuţitul. După ce-au mulţumit, oamenii se ridică la lucru şi treaba merge strună până asfinte soarele, clipă când fiecare trage să meargă la casa lui. Gazda îi cheamă a doua zi înapoi să termine holda şi Nana Lină răspunde: „Mai vinim, mai vinim, numa sănătoşi să fim”. Când pleacă de pe hotar, seara, moţii o ţin tot într-un cântec, pentru că aşa se lucra în sate pe vremuri, cu spor şi drag de pământ.

About Laura Oană