DIN LUMEA ANEI – Copii, limite şi alpinism

Articolul a fost vizualizat de 462 ori

 

Anamaria NEDELCOFF


 

Doi copii au murit într-o ava­­­lanşă. S-au zdrobit de stân­ci, sub ochii părin­ţilor şi ai prie­tenilor. Au fost pe cei mai înalţi munţi ai lumii, ca să moară în Retezat, spre sfârşit de aprilie 2017. 13 şi 14 ani, vârste la care alţi copii de abia acum îşi descoperă câte o pasiune şi se bucură de copilărie.
Online-ul, ca întotdeauna de la apariţia lui, e plin de păreri. Tabere care-şi doresc sânge, strigând că tatăl fetei moarte, Ovidiu Popescu, ar trebui să înfunde puşcăria până la adânci bătrâneţi. Apar poveşti despre felul oribil în care îşi trata fetele, despre goana după recorduri de vârstă – care n-au nicio valoare reală şi clară în lumea alpiniştilor, despre bani mulţi şi un orgoliu nemăsurat, care alerga după faima obţinută prin copii. Şi dacă ar înfunda puşcăria, dacă va fi găsit vinovat (vina nu o stabileşte nici presa, nici cei care scriu pe Facebook şi nici duşmanii lui), credeţi că îi va ieşi din minte ziua aia de 22 aprilie, când o mână de om, carne din carnea lui şi un alt copil au murit, în urma deciziilor greşite luate de el?  Sau nu-şi va reproşa că cei doi copii nu aveau căşti, hamuri, că nu erau legaţi în coardă pe traseu, mai ales când medicii legişti susţin că, dacă ar fi avut căşti de protecţie, sunt şanse mari ca cei doi să nu fi murit? Greşeli prosteşti. Aşa apar marile tragedii. De aici se naşte o altă discuţie. Unde este limita aceea în care (ca pă­rinte ce îşi an­trenează copilul) trebuie să te opreşti? Cum poate fi oprit un om (considerat abuziv, intolerant, într-o goană nebună după glorie eternă) de la a-şi exploata copilul? Cum ne putem da seama dacă un copil este exploatat sau face un sport din pasiune pură, pentru că aşa vrea el, pentru că ştie sigur că ăsta îi va fi drumul în viaţă? Cine îi poate sanc­ţiona pe astfel de oameni, dacă se do­vedeşte că sunt monştri şi nu părinţi iubitori? Vineri, la televiziunea In­fo­HD, în emisiunea ”Vocea Străzii”, în­cepând cu 17:30, vom încerca să răs­pundem la aceste întrebări. Avem inter­viuri cu oameni bine pregătiţi în alpinism, care au antrenat copii şi tineri aproape 30 de ani. Şi mai sunt taţi care şi-au crescut copiii cu dragoste de munte, însă, în momentul în care au sesizat un pericol, au preferat să se retragă. Muntele e tot acolo, nu pleacă niciunde. Însă ei, oamenii, trăiesc. Au primit o nouă şansă, fiindcă au ales să fie prudenţi.

Tags: ,

About Administrator