Cum a ajuns Felix, deveanul care a dormit pe străzi, fotograf pentru National Geographic

Articolul a fost vizualizat de 1,210 ori
La vânătoare de frumuseţe. Foto: Răzvan Bobeică

La vânătoare de frumuseţe. Foto: Răzvan Bobeică

 

Cu băieţelul său, Denis.

Cu băieţelul său, Denis.

Singurul copil al unei familii din Deva, umblat din copilărie prin toată Europa, la 22 de ani, Felix Făgărăşan a plecat în Italia, pentru a-şi trăi visul: viaţa bună pe care o visase dintotdeauna! Terminase o facultate şi ar fi putut să rămână în ţară. A ales să lase tot ce avea drag în urmă. Italia, însă, nu l-a aşteptat cu covorul roşu: şase luni, noapte de noapte, a dormit într-o cutie de carton, ascuns de ochii carabinierilor, la periferia oraşului Lucca. Astăzi, Felix este un om împlinit: apreciat în oraşul său ca fotograf de excepţie, hunedoreanul semnează fotografii inclusiv pentru National Geographic.

- Când ai plecat în Italia şi de ce, Felix?
– Am avut şansa să cresc într-o familie de oameni pasionați de turism, sport, muzică. Făceam aproape în fiecare an turul României cu mașina, ieșeam în „străinătate” (aşa spuneau toţi)… Pe când aveam cinci ani, că­lătorisem, deja, în Germania De­mo­crată, Polonia, Cehoslovacia, pe atunci, Ungaria, Bulgaria… Îmi amintesc… nu aveam bunici la ţară, trăiam la etajul 10, nu făceam deosebire între vacă şi oaie, raţă şi gâscă. La fel ca mulţi copii de azi. Dar ştiam cum este să te plimbi pe Alexanderplatz, să serveşti o Coca-Cola în turnul televiziunii din Berlin la 368 de metri, de unde vedeam Berlinul de Vest, sau să te fotografiezi la Poarta Brandenburg, să te plimbi cu vaporul pe Elba până în Dresda, să dai de mâncare lebedelor de pe dunele de nisip din Gdansk, Sopot, Ueba, Hel din Marea Baltică… Oriunde

Alături de fiul său, la o plimbare, în Elveția

Alături de fiul său, la o plimbare, în Elveția

mergeam, părinţii mei îmi atrăgeau mereu aten­ţia: Felix, priveşte ce peisaj fantastic… Aşa am crescut şi am învăţat să apreciez natura, chiar dacă mereu greşeam când mă întrebau: Felix, ce e asta: vacă sau oaie?  Şi în ziua de azi se amuză când îşi amintesc: Mă uitam lung la un măgar de pe marginea drumului, iar mama m-a întrebat:  “Felix, ce animal este ăsta?” Am raspuns: “Un iepure. E un iepure mare!” Când am plecat din ţară, aveam 22 de ani, trăiam singur, deja, într-un apartament rămas de la bunica mea. Mi-a plăcut mereu să fiu independent, am plecat cu visul de a reuşi într-o altă ţară. Asta ar fi însemnat să duc viaţa normală, pe care trebuia să o am acasă, dar care era greu de avut, ştiind dificultăţile economice cu care se confrunta România. Se pleca masiv şi în 2002. Mulţi prieteni mai mari erau plecaţi şi nu auzeai decât de bine de acolo… Eram tânăr,  plin de vise, fotografia nu se număra printre ele, atunci. Visam o maşină frumoasă şi un job care să îmi permită să clădesc celelalte vise… fără prea mari sacrificii. Părinţii mei m-au susţinut moral şi m-au încurajat… Eram singul lor copil şi, ştiind cum e viaţa peste graniţe, m-au înţeles. Aşa am lăsat în urmă… tot ce aveam – părinţi, prieteni, chiar şi iubita ce o aveam atunci şi care, acum, dacă mă uit în urmă, cred că a fost iubirea cea mai mare. Am plecat în 2002, neştiind ce va urma. Ştiam, doar, că nu mă voi întoarce curând . Prima mea vizită acasă avea să urmeze abia după trei ani.

6 luni, „cazare” pe străzi: „Noroc că era cald afară!”

Suedia. Pregătit să urmărească maşina cu drona.

Suedia. Pregătit să urmărească maşina cu drona.

- Era o perioadă când România nu făcea, încă, parte din Uniunea Europeană, iar tu erai un imigrant ilegal. Cât de grea a fost viaţa ta acolo, la început? Vreme de şase luni, ai dormit într-o cutie de carton, la periferia oraşului Lucca...
– M-am trezit într-un scenariu pe care nu mi-l imaginam înainte să plec. A fost foarte greu, pentru că nu aveai niciun drept. Dar eu ştiam că va fi greu la început, aşa că am căutat mereu partea plină a paharului. Dacă era cazul, visam şi… îl umpleam.

- În cele 6 luni cât nu ai locuit într-o casă, nu te-ai gândit niciodată să te întorci la Deva? Ce te-a făcut să rezişti?
– Nu. Nu exista în scenariul meu această variantă. Mai greu era când mă sunau ai mei şi trebuia să inventez că sunt bine, că e totul ok, că mă descurc… Noroc că era cald afară şi măcar nu sufeream de frig. Părinţii mei au aflat toate astea după doi ani şi jumătate, când au venit la mine în vizită prima dată. Totul era de domeniStockholm 1ul trecutului deja… Dar îmi amintesc că plângeau… Unicul lor copil, pentru care au făcut totul…

- Cum ai ajuns fotograf: cine te-a „împins” spre asta? Unde şi ce şcoală ai făcut?
– Fotografia mi-a plăcut de când eram în România. Mereu pe unde umblam cu părinţii fotografiam. Pa­siunea asta, atunci când am mai crescut, am dezvoltat-o uşor, fără a mă gândi vreodată că sunt „fotograf” sau că voi deveni. Nu am făcut nicio şcoală sau un curs de fotografie… Ca pasionat, nu mă gândeam că îmi va fi de folos vreodată, dar am început să mă documentez câte puţin pe Internet.

Cum a fost „pescuit” de National Geographic

În Italia: Apus la Marina di Pisa.

În Italia: Apus la Marina di Pisa.

- Ce presupune, de fapt, mun­ca ta? Cum ai ajuns să lucrezi pentru National Geographic?
– Munca mea nu este fo­to­gra­fia. Am preferat să rămân cu picioarele pe pământ şi să continui să lucrez unde sunt deja de mai bine de 11 ani: într-o fabrica de hârtie Papergroup. A trăi din fotografie este un hazard în ziua de azi… Sunt tehnician aici, este un job plăcut, maşinării moderne computerizate… De aici am realizat tot ce am visat, mi-am crescut copilul şi sper să continue aşa. Cu cei de la National Geographic m-am limitat la o simplă colaborare, atunci când îmi permite timpul. Am explicat tuturor că fotografia, pentru mine, este doar o pasiune şi aşa vreau să rămână. Dacă ar deveni meserie, probabil şi eu aş deveni comercial. În plus, fotografia, pentru mine, este un moment de relaxare. La pensie nu vreau să ies ca fotograf, că aş muri de foame. Mă refer strict la persoana mea. Tot respectul pentru cei care o practică drept meserie. Ei sunt „meseriaşi” (zâmbeşte).

- Cât de dificilă este o astfel de profesie: cât timp eşti plecat de „acasă”, ce sacrificii trebuie să faci, ce

Lago di Garda. Artă cu lungă expunere: lumină din aluminiu şi praf!

Lago di Garda. Artă cu lungă expunere: lumină din aluminiu şi praf!

mai înseamnă „acasă” pentru tine?
– Atunci când îmbin plăcutul cu utilul şi plec într-o misiune unde co­laborez cu cei de la National Geo­graphic îmi sacrific o săptămână-două pe an, cel mult, din concediul meu şi călătorim. Parte din fotografiile pe care le fac sunt alese de ei. Ca sacrificii, dacă e să mă refer la partea financiară… tot ce am în genţile de fotografie am cumpărat singur, nu este aparatura lor, dar când eşti pasionat, orice sacrificiu este mai uşor de suportat. „Acasă” înseamnă, în acelaşi timp, şi România, şi Italia, când vin în România, după o săptămână îmi lipseşte deja Italia, iar după o săptămână de Italia, mi se face din nou dor de România.

- Pe unde ai călătorit, până acum?

Santa Marinella.

Santa Marinella.

– Am văzut aproape toată Europa, dar Scandinavia m-a cucerit cel mai mult… Pare un tărâm din poveşti,  lăsând la o parte economia şi civilizaţia de acolo, model pentru toată Europa. Natura este cu adevărat ruptă de realitate, pădurile, munţii, peisajele pe care le întâlnești sunt luminate de un soare încăpăţânat, care vara nici la miezul nopţii nu vrea să apună. Apusul şi răsăritul sunt lungi, iar cerul este un spectacol de lumini: de la portocaliu, roşu, mov, cum nu vezi decât acolo. Pe timp de iarnă aurora boreală fascinează turiştii din întreaga lume, iar fotografii reuşesc de cele mai multe ori să o fotografieze în fel şi fel de ipostaze, una mai senzaţională ca alta. Islanda, de exemplu, una dintre cele mai recente călătorii, este o altă planetă… Peisajele taie respiraţia, natura te înfioară prin extraordinarele forme ale stâncilor, munţilor, prin măreţia gheţarilor sau zgomotul gheizerelor. Este ţara cu mai mulţi vulcani decât oraşe. Am făcut 2.000 de kilometri prin Islanda şi la fiecare 2 kilometri opream să ies la fotografiat. Iarna ai doar câteva ore de lumină. Soarele răsare pe la ora 10.30 şi rămâne de o palmă deasupra orizontului, de unde nu se mai mișcă până apune. Natura este virgină, acolo apar şi dispar foarte repede insule,

Apus de soare în Islanda. Arcul Dyrhólaey, scuptat de natură într-o stâncă, lângă orașul Vik, faimos pentru plajele sale cu nisip negru.

Apus de soare în Islanda. Arcul Dyrhólaey, scuptat de natură într-o stâncă, lângă orașul Vik, faimos pentru plajele sale cu nisip negru.

datorită activităţii intense a vulcanilor. Ultima insulă a apărut în 1963, prin erupţia unui vulcan care a ras jumătate dintr-un oraş, dar a prelungit apoi coasta cu încă 2 kilometri spre mare, creând în larg încă o insulă, Surtsey.
Fotograf, nu pozar cu maimuţa pe plajă!

- Ce te-a învăţat Fotografia?
– Să fiu mai prietenos, mi-a deschis o uşă despre care nici nu ştiam că există. Fotografia este medicament pentru suflet şi e doar pentru visători. Nu poţi fi fotograf dacă nu vezi lumea cu alţi ochi, dacă nu, ai fi eventual precum acel pozar cu maimuţa pe plajă.

- Ce înseamnă a fi fotograf pentru National Geographic? Cum ai ajuns să lucrezi pentru faimoasa publicaţie?
– În 2013 am fost contactat de National Geographic: mi se cerea ca parte din fotografiile mele să poată fi preluate şi publicate, eventual, acolo unde aveau ei nevoie. Împreună cu alți fotografi creaserăm un grup pe care l-am numit MAYSTRACK. Sediul, să zic aşa, este la Desenzano del Garda,  lângă lacul de Garda. Unul din cei care au pus umărul

Miez de noapte, în Suedia.

Miez de noapte, în Suedia.

la acest proiect este Răzvan Bobeică, un alt fotograf român, aici în Italia. De aici am fost „pescuiţi”, şi el, şi eu, de către National Geo­graphic.

- Cât costă cel mai ieftin aparat de fotografiat, cu care poţi, totuşi, să faci o fotografie de excepţie? Cât costă cel mai scump aparat de fotografiat pe care ţi l-ai permis?
– Dacă vorbim de fotografie de excepţie, sunt trei lucruri esenţiale: 1. fotograful, 2. obiectivul şi 3. aparatul foto. Ordinea în care le-am enumerat este şi ordinea importanţei acestora. Auzi de multe ori pe cineva spunând:  ce fotografii frumoase faci, cu siguranță ai scule scumpe! Vă garantez că pot da oricărui nepriceput un aparat de fotografiat profesional şi poate nu-şi va depăşi telefonul, ca fotograf. Nu aparatul face fotografia, ci fotograful. Este ca şi cum ai mânca ceva deosebit la un restaurant şi ai vrea să lauzi bucătarul zicând: este excepţional tot ce găteşti, cu siguranţă ai oale scumpe… Dacă te pricepi, poţi face ceva deosebit cu un aparat de 500 euro, dar cu un obiectiv dedicat fotografiei pe care o faci. De cele mai multe ori, aici ne „prăjim” buzunarele noi, fotografii: costul este undeva de la 1000, la 2.000 de euro pentru fiecare obiectiv serios. Sigur, vorbesc de costuri medii: sunt teleobiective care

Înghețat, și el și aparatul de fotografiat, la – 26 de grade Celsius.

Înghețat, și el și aparatul de fotografiat, la – 26 de grade Celsius.

costa 5.000 sau ajung chiar să depăşească 14.000 euro!

„De ce dracu’ noi nu suntem în stare să creăm ceva?!”

- Ce te-a impresionat cel mai mult, pozitiv şi negativ, în călătoriile tale?
– Pozitiv: m-a încântat să descopăr cât de frumoasă este lumea asta prin diversitatea ei, culturi diverse, civilizaţii diverse, mâncăruri, natura, lumini diverse, mirosuri, dar toţi cu aceleaşi vise. Negativ: avem o ţară superbă, dar nu ştim să facem nimic, de fiecare dată când mă întorc de undeva mă întreb de ce dracu’ noi nu suntem în stare să creăm ceva?! Nu avem turism, nu avem nimic!
Când auzi la televizor, în România, că a crescut turismul şi că vin tot mai mulți turişti în România, stai şi te gândeşti

Marina di Pisa.

Marina di Pisa.

oare cât de jos poate fi ştacheta pretenţiilor celor ce spun asta? Islanda face 5 miliarde de euro pe an din turism, pe când România nici măcar 2 miliarde, când puteam face cel puţin 10-15, la cât de frumoasă şi mare este, dacă ne-am organiza…
Evident, trebuie reţele de autostrăzi, chiar şi dublu faţă de ce fac tâmpiţii aştia pe hârtii şi aeroporturi mari, nu „autogări” ca la Timişoara, să nu mai zic Târgu Mureş!

- Ce crezi că ar trebui să facă fiecare dintre noi, pentru ca lumea în care trăim să fie una mai bună?
– Să ne vedem de treburile noastre fiecare, să nu mai fim aşa dezbinaţi!
În România… ţara asta e unită doar când joacă naţionala de fotbal, ar trebui să ne lege mult mai multe, suntem nepăsători şi ne costă mult, dăm vina pe politicieni, dar noi îi creăm.
Aşa ţară, aşa politicieni, aşa mentalitate, aşa nivel de trai!

About Ada Beraru