Ultima zi ca primar a lui Mircia Muntean

Articolul a fost vizualizat de 1,078 ori

MARE. Întemniţarea lui Mircia Muntean renaşte patimile electorale la Deva

Alin BENA


Luni, dimineață de sfîrșit de aprilie, cu nori de plumb. Frigul unei ierni ce nu mai pleacă. Pe străzile Devei, trecători grăbiți, terase pustii. Mircia, cel mai iubit primar al devenilor, începe ultima lui zi de primar.
Nu se aștepta să primească sentința. Nu astăzi. Spera într-o amînare, avo­cații îl asiguraseră că nu e o problemă. Niște granguri de la București, de-ăia de nu-i știe nimeni, dar care conduc România între un trabuc și o partidă de golf, îi spuseseră să nu-și facă griji, că e rezolvată treaba. Pe biroul din Primărie îl așteptau biletele de avion pentru Italia. Urma să-și serbeze acolo ziua de naștere, alături de cîțiva prieteni apropiați. O feciorească scurtă. Apoi, reîntors în țară, de 1 Mai, ca în fiecare an, trebuia să se întîlnească, la pădurea Bejan, cu devenii. Totul era pregătit: spectacolul folcloric, cîteva torturi, gustări, o vorbă bună pentru fiecare, îmbrățișări cu babele, baia de mulțime pentru care devenii obișnuiți l-au îndrăgit de-a lungul anilor.
În Primărie, activitate normală, forfota cotidiană, relaxată. Femei frumoase pe holuri, funcționarele din Primărie.
La prînz, Mircia e invitat de cîțiva prieteni la masă, la un pește. ”Puneți-mi și mie o porție, vin imediat” – răspunde Mircia. Pînă atunci, mă duc să beau o cafea cu Dumitru (șeful IPJ Hunedoara), că m-a rugat să merg pînă la el. Nu stau mult, că-s sătul de poveștile lui”, mai spune, apoi închide telefonul.

 
Trece o oră.

E ora două. La local, peștele se sle­iește pe platou. Prietenii sînt nerăb­dători, le e și foame.
Discută de-ale lor, nu-s pe Fa­ce­book, televizorul e pe muzici, nu-s la curent cu bomba zilei. Și Mircia nu răspunde la telefon.
Apoi, sună el. Păi ce faci, nu vii? “Nu mai vin, că m-am predat. Sînt la poliție, la județ”.

 
Șoc!

Posturile de știri confirmă:

Mircia Muntean, primarul Devei, condamnat definitiv la 6 ani de închisoare, cu exe­cutare. El s-a predat poliției și urmează să fie depus (depus, ce termen!) la Penitenciarul Bârcea Mare-Deva.
Stupoare, derută. Prietenii sună haotic. Cum, ce? Nu se poate! Unde-i? Ce trebuie să-i ducem? Pătură, pernă, nepărat – zice unul, trecut pe-acolo. Familia e lovită ca de bomba nucleară, Livia e confuză, nu te poți înțelege cu ea, Rareș înjură pe toată lumea, zice că o să le facă și o să le dreagă, fata e aproape leșinată.
După o oră, la poarta Poliției Ju­dețene apare Răzvan Mareș, vice­primarul, omul care i-a fost aproape la bine și la greu, însoțit de cei doi copii. Scot din portbagaj cîteva sacoșe grele. Doar copiii sînt lăsați să intre. Mareș nu mai stă, are ochii în lacrimi.
”N-aveți grija mea, că eu mă descurc. Pentru voi va fi mai greu. Să aveți grijă unii de alții. Ne vom revedea curînd, prieteni.”
La ora 17, bariera de la poarta Poliției se ridică. Într-o Dacie albă, cu geamuri fumurii, pe bancheta din spate, Mircia Muntean schițează un zîmbet trist. Mașina virează la dreapta, spre Bârcea Mare.

About Administrator