Silviu Dragomir, istoricul nedreptăţit de istorie

Articolul a fost vizualizat de 3,016 ori

“Căci, dacă, faţă de ceia ce ar fi trebuit şi am fi dorit să facem ceia ce am făcut e aşa puţin, atâta cât am făcut era, în împrejurările date, tot ce puteam face. Iar o acţiune folositoare nu se judecă numai după mărimea rezultatelor sale, ci şi după curăţia intenţiilor cu care a fost întreprinsă”. Cuvintele – testament aparţin istoricului academician Silviu Dragomir. Considerat una dintre cele mai mari personalităţi ale Hunedoarei, marele istoric este omagiat de urmaşii săi la împlinirea unei jumătăţi de veac de la trecerea în nefiinţă. 

Silviu Dragomir (1888 – 1962)

Silviu Dragomireste caracterizat de istoricii de astăzi ca fiind înţelegător şi tolerant, un bun cunoscător al firii umane, dar un “om-munte”, de neclintit în momentele de cumpănă ale naţiunii. Istoric, lingvist şi teolog, Silviu Dragomir s-a născut la 13 martie 1888, în localitatea Gurasada. După tată, se trage din satul Ohaba, de pe Secaş, iar dinspre mamă, născută Ciura, dintr-o familie de mineri din Roşia Montană. Tatăl său, Simion Dragomir, ajunge notar la Ilia şi membru al Adunării Eparhiale a Mitropoliei Sibiului, fapt care îi facilitează contactul cu reprezentanţi ai intelectualităţii progresiste din Ardeal. Cei doi copii ai familiei, Silviu şi Alexandru, beneficiază de o educaţie aleasă, bazată pe sentimentele de dragoste faţă de neam şi de valorile creştine.

“Studiază la Ilia şi la Blaj, la Cernăuţi, la Novi Sad şi la Moscova. Tânărul învăţa astfel maghiara, germana şi, foarte important pentru un istoric, limbile slave. La Novi Sad învaţă sârbeşte, limbă care îi foloseşte la studierea arhivelor religioase de la Karlowitz. Apoi, a studiat un an la Moscova, unde a învăţat rusa, după care se îndreaptă către arhivele din Viena şi Budapesta. “Ai toate premisele să devii un bun istoric, când ai toate astea la îndemână”, spune fostul director al Arhivelor Naţionale Hunedoara, Vasile Ionaş. De tânăr, personalitatea viitorului savant se conturează pe fondul unei inteligenţe native sclipitoare, dublate de perseverenţă. Încă din studenţie are o activitate publicistică şi ştiinţifică foarte bogată, prin colaborarea cu zeci de publicaţii ale vremii. Silviu Dragomir termină cursurile Facultăţii de Teologie a Universităţii din Cernăuţi în anul 1909, se înscrie la doctorat tot aici şi, în anul 1911, primeşte numirea ca profesor de “Istoria bisericească, Limba română şi Religie” la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu. Din 1908, începe să publice studii şi lucrări bazate pe documente autentice, despre evenimente religioase care vizează Transilvania în secolele XVII-XVIII. Devine deosebit de apreciat, aşa că accederea, la 26 mai 1916, în cel mai prestigios for ştiinţific al ţării, Academia Română, vine ca o recompensă pentru tânărul care ajunge, la doar 28 de ani, unul dintre cei mai tineri academicieni de pe continent.

Până în 1947, Silviu Dragomir este apreciat ca o mare personalitate a neamului şi primeşte o mulţime de ordine şi medalii – Comandor al Ordinului Coroana României, Răsplata Muncii pentru Învăţământ cl. I, Leul Alb Comandor, Mare Ofiţer al Ordinului Coroana României, Meritul Cultural – Cavaler clasa I, Coroana României în Grad de mare Cruce Sfântul Sava, Mare Ofiţer al ordinului Ferdinand I. Cine şi-ar fi închipuit atunci că marele istoric va fi încarcerat?

Stâlpul ortodoxismului ardelean

Istoricul a făcut parte din Consiliul Naţional Român, organismul care a pregătit Unirea de la 1 Decembrie 1918, moment la care a participat ca delegat la Alba-Iulia, ca reprezentant al presei româneşti din Transilvania. La 1 decembrie 1918 este ales secretar al Adunării de la Alba Iulia care a votat unirea cu România: “Silviu Dragomir a avut o carieră istorică, dar şi teologică, excepţionale şi importante studii privind Revoluţia din Transilvania din anii 1848-1849, precum şi o lucrare excepţională despre Avram Iancu. Lor li se adaugă şi o serie de lucrări despre românii din Banat, precum şi despre cei din sudul Dunării. Deşi slavist convins, el este unul dintre primii care au susţinut că poporul român s-a format nu numai la nordul Dunării, ci şi la sud, pe fondul unei populaţii tracizate romanizată de ambele părţi ale fluviului”, spune istoricul Simion Molnar, preşedintele Filialei Hunedoara a Asociaţiei Profesorilor de Istorie “Clio”.

La 26 mai 1916, istoricul hunedorean a devenit membru corespondent al Academiei Române, odată cu Mihail Sadoveanu, Papahagi şi alegerea ca membru de onoare a lui George Enescu. “Gândiţi-vă că, ne spunea academicianul Ioan Aurel Pop, acum media de vârstă a Academiei este 82 de ani. Vă daţi seama ce performanţă făcea tânărul istoric? Cercetările sale istorice făcute s-au întins pe o arie largă – începând de la Budapesta, la Novisad, la Moscova, la Viena, studiind arhive, documente pentru a obţine informaţii de la sursă despre istoria Transilvaniei. Academicianul Ioan Pop spunea că Silviu Dragomir lua, ca membru activ, locul unei uriaşe personalităţi a istoriei noastre, marele istoric Vasile Pârvan, la un an de la moarte. Chiar şi după moartea sa, istoricului Silviu Dragomir îi apar o mulţime de studii. De exemplu, «Monografia lui Avram Iancu» s-a vândut la apariţia sa în zeci de mii de volume”, spune profesorul Molnar, în timp ce Vasile Ionaş îl consideră cel mai bun istoric al lui Avram Iancu: “Eram student când a apărut această carte în 1965 şi am cumpărat-o atunci de la Cluj. Chiar dacă s-au mai publicat studii pe această temă, lucrarea sa a rămas cea mai bună. Ca să o scrie, a studiat inclusiv arhivele ungureşti din Târgu Mureş, care au fonduri documentare în limba maghiară”. La numai 30 ani, după Marea Unire, Silviu Dragomir împreună cu personalităţi importante din Transilvania, a pledat pentru înfiinţarea la Cluj a universităţii româneşti, devenită “Universitatea Daciei Superioare”. Un an mai târziu, preia catedra de limba şi cultura popoarelor slave la Facultatea de Litere şi Filosofie. Numeroasele lucrări referitoare la istoria Transilvaniei sau a Bisericii Ortodoxe îl recomandă în epocă drept cel mai bun cunoscător al problemelor istoriei Transilvaniei, în special pentru secolele XVIII-XIX, văzut ca unul din “stâlpii ortodoxismului ardelean”.

Din Academie, la închisoare

“Una dintre cele mai importante lucrări este «Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal». Silviu Dragomir aduce în acest domeniu cea mai importantă contribuţie. La el, subiectele recomandă lucrările, pentru că nimeni nu a mai abordat aceste teme”, susţine Vasile Ionaş. După Unirea de la 1 Decembrie, trece prin mai multe partide, dar a fost mai apropiat de gruparea condusă de Octavian Goga – astfel, în decembrie 1937, devine ministru secretar de stat, când Partidul Naţional Creştin ajunge la guvernare. “De altfel, omul istoric nu se va despărţi de omul politic, lucru care îi va fi nefast în perioada comunistă. Este secretar al Marii Adunări de la Alba Iulia de la 1918 şi, prin aceasta, a intrat în galeria marilor personalităţi care au contribuit la făurirea unirii, dar, în perioada regimului Regelui Carol al II-lea, este ministru secretar de stat şi ministru al Minorităţilor”, explică Simion Molnar. Dar istoricul hunedorean nu dă dovadă de excelenţă numai în teorie, ci şi în viaţă – documentele arată că, la nota ultimativă din 26 iunie 1940 a guvernului sovietic privind cedarea necondiţionată a Basarabiei şi a nordului Bucovinei URSS-ului, 19 membri au votat în Consiliul de Coroană pentru acceptarea ultimatului, în timp ce prea puţini se opun sfâşierii României – printre aceştia se află Silviu Dragomir şi Nicolae Iorga.

La 50 de ani de la trecerea în eternitate, contribuţia de excepţie a istoricului a determinat organizarea unui simpozion internaţional despre academicianul Silviu Dragomir, cu ajutorul Episcopiei Devei şi Hunedoarei, la iniţiativa lectorului universitar dr. Florin Dobrei, care crede că “Silviu Dragomir a fost deopotrivă o personalitate a istoriei laice şi eclezistice. Este socotit prin excelenţă istoricul secolului al XVIII-lea în ce priveşte trecutul Bisericii Ortodoxe Ardelene, un om cu o pregătire bună istorică şi teologică. Abia după Marea Unire se profilează pe istoria clasică, devenind un bun profesor în istoria sud-estului Europei, la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj, până în momentul pensionării sale forţate, înainte de limită, în 1947, urmată la scurt timp de arestarea sa din 1949”.

Deţinutul de la Sighet

Pentru istoricul hunedorean, comunismul nu aduce nimic bun: după 1947, academicianul a fost pensionat la vârsta de numai 59 ani, împreună cu alte sute de personalităţi universitare. Este destituit şi din funcţia de director al Centrului de Studii şi Cercetări privitoare la Transilvania, instituţie desfiinţată ulterior. Prin decretul prezidenţial 454 din 12 august 1948 privind reorganizarea Academiei Române, Silviu Dragomir şi-a pierdut titlu de academician, chiar dacă, până la transformarea în Academia R.P.R., avea funcţia de preşedinte al Secţiei pentru istorie. Şi nu a fost singurul exclus – alţi 100 de academicieni, care au refuzat să colaboreze cu noul sistem bolşevic, au fost daţi afară din instituţie. “După 1949, odată cu instalarea regimului comunist, începe drama sa: este dat afară din Academia Română, dat afară de la catedra din Cluj şi urmează perioada de detenţie. Este o perioadă care începe printr-un proces economic, care se trasformă într-un proces politic.Este închis un an de zile la Caransebeş şi apoi cinci ani de zile la Sighet, la «închisoarea elitei intelectualităţii româneşti», unde au fost încarceraţi şi alţi mari istorici precum Gheorghe Brătianu, Ioan Lupaş”, povesteşte Simion Molnar. Este arestat în vara lui 1949 şi împarte celula de la Sighet cu un coleg de breaslă, istoricul Ştefan Meteş.

În România, intelectualul devenise egal cu burghezul, considerat exploatatorul clasei muncitoare. Printr-o notă telefonică din vara lui 1955, trimisă de Direcţia Penitenciare, Lagăre şi Colonii Bucureşti, se solicita punerea în libertate a deţinutului Dragomir Silviu, care revine timid în activitatea ştiinţifică: “După perioada de detenţie, urmează o perioadă de reabilitare, dar nu la nivelul la care a fost înainte, nu mai este reprimit în Academie, este urmărit permanent: 18 ofiţeri îl urmăresc tot timpul, se trimit note informative despre el. După eliberare, nu a mai trăit decât şapte ani. Uşor-uşor, istoricul este reîncadrat, dar nu mai poate deţine poziţiile avute înainte, însă reuşeşte să continue să scrie, iar unele lucrări au apărut după moartea sa”, explică preşedintele “Clio” Hunedoara.

Urmărit până în ultima clipă

Cu sănătatea şubrezită, Silviu Dragomir nu scapă de greutăţi: este lipsit de sprijin financiar pentru că statul român îi anulase pensia şi este scos din imobilul unde locuia. Foştii săi studenţi, printre care Constantin Daicoviciu, intervin pentru angajarea sa la Institutul de Istorie şi Arheologie din Cluj. “La 26 iulie 1957, informatorul “Pânzaru”, dirijat de lt. maj. Ciubotariu Constantin, arăta într-o notă informativă faptul că «Despre regimul din închisoare Silviu Dragomir nu vorbeşte absolut nimic. Când a întrebat cum a fost, răspunde ca la închisoare şi schimbă vorba. E prudent în toate manifestările lui şi evită să vorbească politică. […]». Pentru a obţine informaţii din imediata apropiere a istoricului, Securitatea a cerut unei informatoare «să caute să se apropie de familia lui Dragomir şi să câştige încrederea şi simpatia acestora», a descoperit istoricul Liviu Pleşa, care a scris despre dosarul de Securitate al istoricului Silviu Dragomir.

Pentru supravegherea sa, Securitatea foloseşte mulţi informatori care sunt de fapt istorici din cadrul Institutului de Istorie din Cluj al Academiei, istoricii ataşaţi regimului comunist. Unul dintre participanţii la simpozionul de la Deva, dr. Dorin Şipoş de la Universitatea din Oradea, şi-a dat doctoratul cu o lucrare despre activitatea lui Silviu Dragomir şi a prezentat documente găsite la CNSAS, cu notele trimise de diverşi informatori. “Ultima notă informativă este chiar din ziua morţii lui şi conţine date transmise de agentul de teren de la înmormântarea sa, cu numărul şi numele principalilor participanţi”, spune Simion Molnar. La data de 23 februarie 1962, savantul a murit la Bucureşti, în Spitalul “Cantacuzino”, şi este înmormântat la Cluj.

Cu ani înainte, istoricul trăia retras, povesteşte universitarul Florin Dobrei: “Un destin ştiinţific, împletit cu unul tragic, cum au avut majoritatea intelectualilor după 1945. Împlinirea unei jumătăţi de secol de la trecerea sa în nefiinţă merita marcată măcar pentru a ne mai reaminti din când în când de valorile pe care le avem din istorie, dar şi de valorile date de judeţul nostru. Silviu Dragomir este unul dintre bărbaţii demnităţii româneşti”, în timp ce istoricul Sorin Şipoş scria într-un articol: “Cu moartea lui Silviu Dragomir dispărea un mare om şi patriot… Viaţa istoricului reprezintă, în egală măsură, un model de demnitate, generozitate, cinste şi patriotism”.

Tags: ,

About Laura Oană