Interviurile replica – Viorel Ilişoi: ”Eu nu sunt de acord cu presa asta care vrea sânge!” (II)

Articolul a fost vizualizat de 448 ori

Anamaria NEDELCOFF


 

viorel ilisoi

 

În această parte a interviului, ziaristul Viorel Ilişoi ne povesteşte despre celelalte calităţi pe care tre­buie să le aibă un jurnalist, calităţi fără de care nu ar putea scrie reportaj bine. Şi ne mai povesteşte despre episodul crunt de la Mihăileşti, când doi jurnalişti au murit într-o explozie, alături de alţi 13 oameni, în anul 2004.

Reporter: Ce alte calităţi mai trebuie să aibă cineva, pentru a fi un bun ziarist, pe lângă inteligenţă?
Viorel Ilişoi: Cultură generală. În străinătate exista o presă specializată: erau oameni care scriau numai despre anumite domenii, ca şi la noi. Cei de pe Justiţie, de exemplu, ştiau Codul Penal pe de rost. Eu nu mă refer la această strictă specializare, care nu este posibilă, acum, la noi. Nu sunt ziare atât de bogate încât să îşi permită să ţină un specialist în fiecare domeniu. Un autor de reportaje trebuie să aibă cultură generală, de­oa­rece cultura generală dublează inteligenţa. Inteligenţa o luăm ca viteză de procesare, de gândire, însă viteza aia trebuie să aibă un com­bustibil cu care lucrează. Şi acel com­bustibil este cultura generală. Te ajută să pricepi mai repede şi mai bine lucrurile şi, ca reporter, te ajută să faci fel şi fel de conexiuni culturale în mintea ta, ca să poţi să îţi construieşti textul.

Reporter: Daţi-mi un exemplu.
Viorel Ilişoi: Odată, trebuia să scriu un text în care să spun cât era de linişte. Primul lucru care îţi vine în cap era ”o linişte de mormânt”. Asta s-a mai spus de o mie de ori. De ce să îţi dau eu ţie să citeşti chestia asta, când deja ai mai citit-o?

Reporter: Ştirile de azi sunt pline de clişee, totuşi.
Viorel Ilişoi: Da, este o crimă! Sunt atâtea şabloane enervante, care denotă lipsa de originalitate, lipsa de cultură, ignorarea cititorului… de ce să îţi dau mereu aceleaşi lucruri? Îmi dai mereu alţi bani de câte ori îmi cumperi ziarul, iar eu trebuie să îţi dau cât pot şi eu să fac, dar altfel. Bun. Revin. Trebuia să arăt, în scris, cât de linişte era. ”O linişte ca în cimitir”… tot aia e.
Te învârţi în aceeaşi zonă şi mă întrebam unde poate fi liniştea cea mai mare?
Reporter: Şi unde aţi găsit liniştea aceea mare, perfectă pentru textul dumneavoastră?
Viorel Ilişoi: Undeva unde nimeni nu făcea niciodată gălăgie. Unde se putea întâmpla asta? La începutul lumii. Atunci nu era nimeni care să facă gălăgie. Şi am spus ”o linişte de început de lume”. De unde! Şi asta era folosită! Poate o linişte de dinainte de început de lume ar fi fost ceva, că la început era duhul care se preumbla peste ape. Mai era câte un val, fâşâia apa, nu era o linişte totală. Gândindu-mă la începutul lumii, mi-am amintit de poezia lui Ion Barbu: ”Oul”. Oul este folosit acolo ca simbol al creaţiei. În ou e linişte, nu-i nimic acolo. Dar, stai, dacă oul e clocit? Dacă îl zgâlţâi, la ureche, se aude. Sau e un puişor acolo, pregătit să iasă. Atunci hai să elimin şi cauza asta! Şi atunci am scris ”şi deodată s-a făcut linişte ca într-un ou fiert”. Suna destul de bine, dădea ideea de linişte absolută, cores­pundeau termenii perfect şi, uite, era o construcţie. Este una dintre mi­lioanele de ocazii în care cultura generală te ajută să faci tot felul de conexiuni.

Reporter: Inteligenţă. Cultură generală. Ce-i mai trebuie unui ziarist?
Viorel Ilişoi: Îţi mai trebuie empatie. Reportajul transmite emoţie. Dacă nu te apropii, dacă nu ai acea emoţie, ce să transmiţi? Te duci acolo ca o maşină care în­registrează sec nişte elemente din realitate şi le redai mai mult sau mai puţin fidel. Astea le pot afla dintr-o ştire. Nu am nevoie de un reporter care să se ducă să-mi toace trei zile banii pe teren, cu maşină, cu şofer, cu fotoreporter, ca să vină să îmi spună că acolo s-a înecat o bătrână. Am văzut la ştiri asta! Mie trebuie să îmi spui ce valuri de emoţie umană s-au creat acolo, e altceva decât îmi spune mie ştirea. Ori tu trebuie să simţi lucrurile astea! Am avut colegi în redacţie care lucrau pe domeniul ăsta legat de poliţie. Veneau în redacţie şi îşi frecau mâinile: ”aaaaa, am o ştire!”. Ceilalţi, invidioşi: ”ce ştire ai tu?”. ”Patru mortăciuni la Ciolpani!”. Deci au murit patru oameni într-un accident şi tu te bucuri! Nici măcar un pic de respect, nu faţă de oameni în general, ci faţă de nişte oameni care au murit, poate nici nu era vina lor! Unde e empatia ta? Adică asta nu era lipsă de empatie, ci lipsă de omenie totală! Era o fiară! Eu nu sunt de acord cu presa asta care vrea sânge!
E nevoie să te apropii de poveste, ca şi cum tu ai face parte din ea. Nici povestea nu te vrea, dacă există o răceală între tine şi ea.
Reporter:
Sunt situaţii în care, mai apoi, după descoperirea vreunei poveşti, aceasta vă bântuie?
Viorel Ilişoi:
Au fost, cum să nu! Dacă o poveste pe care nu am scris-o m-a bântuit un an şi jumătate, până s-a răcit un pic, ca s-o pot scrie…
Sunt atrocităţi prin care am trecut şi de care nu o să scap niciodată.
Asta e meseria. În 2004, a sunat telefonul la 5:30 – 6:00 dimineaţa, a venit şoferul cu maşina de la Jurnalul Naţional, am sărit în cizme şi m-am dus la Mihăileşti, Buzău, unde explodase un camion cu azotat de amoniu. Mu­riseră 13 oameni şi a trebuit să merg printre bucăţi de om îm­prăştiate. Eu nu am folosit niciodată imaginea asta, cu oameni împrăştiaţi, sfârtecaţi de explozie. Normal că mă urmăreşte.

Reporter:
Dar sunt ziarişti care folosesc astfel de descrieri.
Viorel Ilişoi: Da, asta e lipsa de talent. Când nu ai talent, te foloseşti de imaginile astea şocante.
Dar tu poţi să transmiţi aceeaşi trăire puternică altfel, mai subtil. E ca în filmele de groază: îţi arată bucăţi de mâini, de picioare, curge sânge, dar un film de Hitchock nu arată deloc chestiile astea şi numai prin sugestii, prin umbre, prin lumini, îţi creează o stare de tensiune.
Un reporter prost, primitiv, va veni cu mijloacele astea rudimentare, cu sânge, cu creieri împrăştiaţi pe asfalt, iar un altul bun va spune acelaşi lucru cu totul şi cu totul altfel.
Va transmite poate şi o emoţie mai mare, pentru că emoţia fină, faţă de cea rudimentară, se duce mai adânc, persistă.
De cealaltă te scuturi ca de un gunoi.

Reporter:
Cum aţi reuşit să vă faceţi treaba atunci, la Mihăileşti?
Viorel Ilişoi: Eu am evitat să povestesc lucrurile acelea. Şi acum, după ani de zile, nu mă urmăresc bucăţile de carne.
Mă urmăresc plânsetele. Era o femeie care plângea, urla acolo. Ţipătul acela mi s-a înfipt în minte, în suflet. Nu mai iese. Nu este o obsesie de minut cu minut, dar îmi apare din când în când. Acolo, la Mihăileşti, am fost atât de şocat de ce s-a întâmplat… Cum dracu să nu fii? Aveam colegi, însă, care se mişcau ca şi când erau în părculeţul cu floricele. ”Mortăciuni, mortăciuni, avem mor­tăciuni proas­pe­te!”.
Făceam docu­mentarea local, nu aveam Internet în satul ăla, trebuia să transmitem şi din oră în oră. Dădeam o dată pe zi un articol mare şi din oră în oră noutăţi. Am stat o săptămână acolo. Ne du­ceam la Buzău, într-o cârciumă, aveam masă şi priză, ca să punem laptopul. Şi scriam acolo.

Reporter: V-aţi semnat pe acele articole?
Viorel Ilişoi: Eu nu am semnat decât un singur articol în săptămâna aceea. Le scriam şi i le dictam Tatia­nei Dabija şi le semna ea. I-am spus: ”Tatiana, e prea cruntă chestia asta! Semneaz-o tu!”.
Nici măcar titlul nu am vrut să mi-l asum. În satul acela am umblat din casă în casă, am vorbit cu oamenii, adică am încercat să scriu despre tragedia aia fără să stau lângă bucăţile de om; să scriu despre ea cum era văzută de alţii. Oamenii mergeau şi ”culegeau”, că aşa e românul, ”culegător”, obiecte de pe la morţi. Un ceas, chiar dacă nu mergea, un portofel, o verighetă Umblând din casă în casă, Dumnezeu a făcut să dau peste cineva care a găsit o cameră video, care era topită de la explozie. Era o cameră mică, topită, dar înăuntru caseta era protejată de carcasă.
M-a întrebat dacă nu o cumpăr. Era camera pe care au folosit-o colegii de la Antena, care au murit. Au fost primii şi cred ultimii ziarişti care au murit pe front, adică la muncă. Sunt singurii noştri eroi din presă care au murit muncind. Şi am cumpărat camera de la dobitocul ăla. Nici nu aveam bani.
Am împrumutat bani de la şoferul cu care eram, l-am sunat pe Tucă. Era o comoară, dar am avut flerul să ştiu că aia e camera. Nu i-am dat cât a cerut, ba l-am şi ameninţat că, dacă nu mi-o dă, îl torn la procuror, pentru că luase dovezi de la locul ac­ci­dentului.

Reporter: Câţi bani aţi dat pe ea?
Viorel Ilişoi:
Am dat vreo două milioane pe camera aia, am luat-o, au putut fi recuperate câteva secunde, că atât apucaseră. Ei se apropiaseră cu camera deschisă, filmând, vorbeau, se aud vocile lor şi după aia se vede o flacără. Nu se mai aude nimic.
Când s-au apropiat, a explodat şi i-a ucis. Camera a rezistat şi va fi un obiect preţios într-un viitor muzeu al ga­zetăriei din România.
Va trebui să existe unul. Poate când voi fi mai bătrân, o să mă ocup de asta.

 VA URMA

About Administrator