DIN LUMEA ANEI — ”Vei fi o femeie straşnică!”

Articolul a fost vizualizat de 238 ori

Anamaria NEDELCOFF


 

Sfârşit de iu­lie, în urmă cu 11 ani. O zi frumoasă, per­­fectă, cum numai vara poa­te fi. Pri­veam amândoi cum luciul apei din baraj nu era de­ranjat de nimic, oglindind brazii, cerul, norii cu formele lor ciudate, însă gheara din jurul inimii con­trazicea liniştea sub care domneau furtuni. Nu am crezut că sunt în stare să vorbesc, dar cuvintele au ieşit, gâtuite:
– Şi ce o să mă fac eu fără tine? Cum merg mai departe?
– O, fii pe pace! Vei deveni o femeie straşnică! Sunt sigur de asta. Va fi urât o vreme. După aceea te vei lua cu viaţa şi vei uita. Când îţi vei aminti, nu va mai fi ca acum, îmi spune, zâmbind.
– Cum ai putea şti?
– Ştiu. E simplu. Simt. Cunosc. Ştiu cum vei fi peste 10 ani. Vei fi departe.
– …. Şi ea? Ce va face ea fără tine?
Ochii i se îngustează, iar buzele i se strâng, aşa cum face de fiecare dată când e deranjat de ceva.
– Şi ea va fi bine. Va iubi. Va avea copii. Şi poate e mai bine aşa. Noi ne-am dezvăluit partea frumoasă a firilor noastre. Nu avem cum să ne deza­măgim, să ajungem să ne întrebăm dacă alegerile noastre au fost corecte sau nu.
Apoi a tăcut, fiind furaţi amândoi de gândurile noastre. M-a condus acasă şi, în faţa blocului, mi-a sărutat mâna: „Ana, nu uita! Vei fi o femeie straşnică. Am încredere în tine”. Şase luni mai târziu, a adormit în moarte, răpus de o formă agresivă de cancer, la numai 30 de ani. Săptămâni întregi mi-am amintit de discuţiile noastre despre muzică, despre cărţi, despre dragostea lor frumoasă, pe care-mi doream s-o trăiesc şi eu cândva.
Zilele trecute am revăzut-o pe ea. Este mai frumoasă ca niciodată, cu doi copii de mână, pe care-i ducea la grădiniţă. Copiii ei. Ai ei şi ai altui bărbat. Am vorbit puţin. Ce poţi povesti cu un om pe care nu l-ai văzut de nişte ani? Legăturile se rup, oricât ne-am agăţa de iluzia prieteniei care rezistă zeci de ani, dincolo de distanţe şi pauze.
El a avut dreptate doar într-o pri­vinţă. Da, „ne-am luat cu viaţa” şi am uitat de el. Sunt rare momentele în care, dintr-un sertar al memoriei, apare zâmbind fericit, cu părul ciufulit de vânt, în timp ce mă roagă să le fac o fotografie.
Însă nu, nu sunt „o femeie straşnică”. Sunt construită din temeri, confuzie, tristeţe şi multă nefericire. Şi mă întreb, obsesiv, de la o vreme, dacă alegerile din viaţa mea au fost bune, dacă pot dezamăgi şi pot fi dezamăgită mai mult de atât.

About Administrator