Editorial: Unde este generaţia mea?

Săptămâna trecută, două vedete TV vorbeau cu drag despre Hunedoara într-una dintre paginile săptămânalului REPLICA. Şi nu mă refer aici nicidecum la Bianca Drăguşanu, deşi şi ea şi-ar aduce aminte cu plăcere de oportunităţile oferite de fiecare minut petrecut în discoteca estivală de la Călan – Băi, ci la Sanda Nicola (Sanda Popa, aşa cum o cunoşteau mulţi când era o adolescentă mereu supărată în zilele în care nu i se dădea în lucru măcar o ştire) şi Amalia Enache. Amândouă sunt acum în Bucureşti, pentru că Bucureştiul este cam singurul oraş mare din România care poate asigura reuşita deplină în domeniul jurnalismului. 

Din fericire, în medicină, inginerie, economie, pedagogie sau orice alt domeniu, Clujul, Timişoara şi Sibiul oferă oportunităţi la fel de importante. În Cluj, Timişoara, Bucureşti şi Sibiu se află mare parte dintre tinerii Hunedoarei care au absolvit liceul între 1992 şi 1998. O şi mai mare parte este însă peste graniţe. Sunt aproape convins de asta după ce am văzut cu ochii mei cum o absolventă a promoţiei 1997 de la Liceul “Iancu de Hunedoara”, acum colegiu, şi-a făcut un cont pe Facebook abia săptămâna trecută, iar din 12 foşti colegi care au “agăţat-o” pe reţeaua de socializare, 10 erau în străinătate, cei mai mulţi în Canada. Toţi, absolut toţi au plecat în 1997 la facultate, iar primul an de studenţie, petrecut într-un cămin studenţesc mizer, cu mărunţiş în buzunar şi o foame aproape permanentă în stomac, i-a făcut să decidă irevocabil să plece din România.

Şi colegii ei şi colegii mei sunt doctori, ingineri, economişti, profesori… Majoritatea servesc însă alte comunităţi, comunităţi care le respectă dreptul de a putea spera măcar la o viaţă normală, pentru că în Hunedoara de acum 10 – 15 ani până şi dreptul la speranţă era anulat de realitatea economică. Unii dintre ei sunt medici care lucrează în cercetare, ingineri care fac control de calitate la BMW, de exemplu, sau profesori universitari. Au plecat hotărâţi să nu se mai întoarcă la Hunedoara decât o dată pe an, cel mai des, ca să-şi vadă părinţii.

Din clasa mea de liceu, cred că mai puţin de o treime mai suntem în Hunedoara, şi niciunul dintre cei plecaţi nu se gândeşte să se întoarcă. Ce-ar putea să le ofere Hunedoara, judeţul, nu oraşul neapărat, în afară de un ritm de viaţă poate mai liniştit decât Quebec-ul, Parisul, Roma, Timişoara, Bucureştiul sau Clujul? Mai nimic. Poate doar o terasă cât de cât curată, mereu aceeaşi, în care să-şi omoare două ore pe săptămână, niciun cinematograf modern, o slujbă de două până la zece ori mai prost plătită, un apartament pe sfert faţă de cel pentru care plătesc deja rate de vreo trei, patru, cinci ani, un concert cât de cât interesant o dată la cinci ani, o grădiniţă pentru cei mici la care trebuie să dea mită an de an şi o şcoală ponosită.

În urmă cu 14 ani, mi se părea uşor alarmist discursul lui Petru Vaidoş, lider de sindicat în combinat, bazat pe ideea lipsei de perspective. Se referea la siderurgişti, atunci, însă tema era şi mai valabilă pentru cei tineri. Dacă siderurgiştii s-au mai reprofilat, încercând să supravieţuiască şi să nu rămână datori la întreţinerea apartamentului – “cutie de chibrituri”, tinerii şi-au dat seama că ei, în Hunedoara, la acea vreme nu aveau aproape nicio şansă, aşa că, neavând absolut nimic de pierdut, au apelat la varianta plecării şi nu s-au mai uitat deloc în urmă.
Şi ne mai mirăm cum de populaţia unui oraş ca Hunedoara a scăzut de la aproape 100.000 de suflete, cu câte se lăudau comuniştii prin 1988 – 1989, la 72.000 în 2002 (când recensământul a fost făcut fără acurateţe), apoi la 53.000 în 2012.

Au dispărut din statistici bătrânii. Fenomen natural. Au dispărut din statistici parte din siderurgiştii care prin 1998 aveau între 30 şi 40 de ani şi au decis să plece la cules de căpşuni în Spania. A dispărut însă din Hunedoara şi generaţia mea, a celor care după ce au terminat liceul în anii ‘90, sătui de resemnarea unui oraş care s-a dorit cândva măreţ, dar care a uitat să mai conteze pe hartă, au plecat şi nu s-au mai întors, iar de prin 1996 încoace, fenomenul s-a repetat an de an şi se perpetuează.