Enduro – Panorama 2012, o scenă oarecare relatată de un concurent oarecare: “Nu ştiţi ce e acolo… e un dop de 20 de nemţi care habar nu au să se dea, sunt claie peste grămadă, împing şi trag de motoare, dar nimeni nu ştie încotro să meargă, e şi un ungur rănit care a rămas fără benzină. Sunt atâtea urme, că nu se mai vede traseul, ne-am împărţit şi am făcut excursii să vedem unde e ieşirea. Ăsta nu e concurs, e batalion disciplinar!” Motociclistul e rupt de efort şi, cu ultimele puteri, le explică organizatorilor că, sus, în munte, sunt rătăciţi zeci de rideri care habar nu au unde sunt şi unde a rămas traseul.
“E foarte greu anul ăsta”, povesteşte bărbatul rupt de efort, în timp ce îşi şterge prin vizorul căştii ochelarii de vedere de praf, nămol şi transpiraţie. Este trecut de ora 16.00 şi a ajuns de-abia la jumătatea traseului. Peste 100 dintre riderii înscrişi la ediţia a patra a concursului Enduro – Panorama nu sunt la fel de norocoşi – se zbat în pădure şi sunt la capătul puterilor. La ora 16.00, punctul de control şase, adică “alimentarea” zilei de sâmbătă, este oficial închis şi asta se chinuie Vanesa să le explice de câteva minute tuturor celor care sosesc de pe traseu. Dacă ea nu reuşeşte, sar alţii de pe margine: “E finiş, kaput! OK?”. Riderul dă din cap şi ambalează motorul să treacă mai departe. Organizatorii mai au un pic şi îşi smulg părul – “No, no!” şi femeia se pune barieră în faţa viespii portocalii excesiv de nervoase. Încearcă să-i explice că e târziu, că e prea greu, dacă de dimineaţă a făcut până acum 50 de kilometri, nu mai poate merge încă atâţia… Austriacul, nu şi nu, că vrea să meargă – face semn să-i umplem rezervorul cu benzină 2T, adică are un KTM la fel de nervos ca el.
Ne dăm din drum şi-l lăsăm să treacă. Din spatele lui, un bărbat îşi lasă motorul în drum, trage la umbra pădurii şi se prelinge pe iarbă: “Eu nu mai pot, să fiu a dracu’ dacă mai pot!” Lângă el, un tânăr din ”Regiment 13” Timişoara bombăne: “Îi a şasea oară când mă dau cu motorul, mi-au zis că e frumos, simplu la Hunedoara şi vin aicea şi mă rup! Abandonez!”. Apare altul: îşi scoate casca şi pletele ude cad peste umeri, respiră greu şi se ţine de piept. Găsim pe undeva un strop de apă şi, când îşi revine, polonezul ne explică faptul că are 64 de ani şi “Sportul ăsta nu mai e de mine, cel puţin nu aici la voi, în România. Nici tinerii nu pot trece pe aici”. Pe drum apare un tractor, plin cu lemne, şi un bătrânel vine să vadă de ce îi stau atâtea motociclete faine în drum de nu poate trece. “Bade, aruncă-l naibii unde vrei, ia-l cu tine, că nu mai vreau să-l văd”, zice tânărul prelins pe iarbă. Ţăranul trage KTM-ul taman la fix: în praf şi zumzet apar trei rideri hotărâţi: nici ăştia nu vor să înţeleagă că e gata concursul pentru ei – mârâie la noi ca vârcolacii la lună şi cer plinul la motoare. “Polonia, Polonia”, mugeşte unul, arată cu mâna în faţă şi zboară pe drum. Îi suspectăm de alimentare cu vodcă.
Cei mai buni şi cei mai mulţi
Ediţia a patra a Enduro Panorama – AIRWAVES a pornit sub sloganul „Cei mai buni 200 de kilometri de traseu extrem pentru cei mai buni 200 de endurişti”. Numai că cei mai buni 200 de kilometri s-au făcut cei mai grei, iar cei 200 de endurişti au fost până la urmă 300. „E cea mai mare participare la o cursă moto a tuturor timpurilor în România, au venit din 15 ţări, cu câteva zile înainte, cu familii, echipe tehnice, de toţi cred că sunt peste 600 în zonă. Sunt pline toate pensiunile din zonă, iar Hunedoara e în curs de umplere”. Paul Grecu, principalul organizator al competiţiei, e în extaz, în timp ce restul membrilor din Clubul Moto Haita au dureri de cap: au pornit la drum, la prima ediţie cu o prietenească şi s-au ales cu o participare mai mare decât la celebra cursă Romaniacs. Toată lumea bună a acestui sport extrem a dat năvală în Ţinutul Pădurenilor: nemţii au venit cu camioane modificate special pentru ei şi motoarele lor, suedezii au venit cu soţii şi prietene, iar Romeo Dunca a venit, ca de obicei, cu elicopterul. Din tabăra instalată în curtea pensiunii Panorama din Ghelari răzbat parcă toate limbile pământului. E un soi de Babel al enduro-ului european, nu poţi face un pas ca un motor să nu-ţi taie calea şi praful roşu al ţinutului de fier îţi taie aerul, în timp ce urechile îţi vâjâie de atâta larmă. E adrenalină pură, e perfect.
Ghelari, capitala riderilor
E vineri, devreme: concurenţii îşi verifică motoarele şi lipesc autocolantele cu numele competiţiei, sponsorii şi numerele – roşii la clasa A (extrem/ profi) şi galbene la clasa B (mediu/hobby). În nici o oră începe competiţia şi riderii îşi trag “uniformele” grele cu bocanci, platoşe şi o mulţime de apărători… La “pivniţa” organizatorilor de sub pensiune, se fac ultimele reglaje la motoare sau sculptură cu flexul… în timp ce alţii îşi rezolvă birocraţia: sunt de completat şi prezentat tot soiul de acte şi asigurări cerute de organizatori sau Federaţia Română de Motociclism. În timp ce concurenţii schimbă amabilităţi enduro, arbitrii de traseu fug să-şi ocupe locurile în punctele de control – check point-uri. În teren, începe sfada cu spectatorii – stau prea aproape, o parte nu stau deloc şi mişună în căutarea unui loc mai bun de urmărit competiţia. Sunt sute de spectatori, 300 de endurişti şi doar vreo 30 de organizatori. Socotiţi ce e…
Trei zile a fost Ţinutul Pădurenilor raiul motocicliştilor dependenţi de adrenalină: aerul duduie la propriu când peste 300 de motoare şi zeci de 4×4 pleacă jos, în fosta carieră a minei, la start. Motoarele trec pe rând printr-o clădire dezafectată, apoi o iau pe poteca îngustă care îi aruncă peste muşuroaie, pietre, urcări şi coborâri. Peste tot, mult, mult praf. Roşu. Unul se împotmoleşte şi, din spate, riderii îl depăşesc înnebuniţi, într-un ritm alert. Sunt atât de iuţi, de imprevizibili, că de-abia îi poţi urmări cu privirea. În timp ce tinerii din public trag de motoarele prăvălite la vale, alţii sar şi aplaudă încântaţi. Nu sunt doar români – de peste tot răsar tot soiul de limbi ciudate şi chiuituri străine de limba neaoşă. Toţi intră apoi în pădure la probele de foc.
La traseu, cu parul
Clasa A are o coborâre, în cap, de pe vârful dealului în vale, la mocirlă, şi iar la deal, totul abrupt, aşa că, în afară de cei câţiva extrem de bine pregătiţi, toţi vin în cap, de-a valma, rostogolind motoarele printre frunze şi bolovani. Pădurea răsună de parcă zeci de drujbe ar lucra concomitent. Şi peste toate, urletele şefului de haită: „Dreapta, dreapta! Bă, nu coboară bine, bă!” strigă ca apucatul Paul Grecu, prins de moment, deşi oricine îşi dă seama că riderul cu capul înfipt în cască şi cu motoare huruind în jur nu are cum să-l audă. Omul ţine morţiş să meargă la vale peste lespedea groasă de piatră, în loc să tragă un pic pe margine să prindă pământ stabil sub cauciuc. Ajunge la vale vai şi-amar, trece prin râpa cu nămol şi trage greu la deal, gata să moară aproape de potecă: „Ajută-l! Ajută-l”, strigă Ionuţ, arbitrul de A, către colegul său de la B, „Orbit”, care şi porneşte cu braţul întins către motorul concurentului, când Grecu strigă: „Nu-l ajuta, nu pune mâna pe el!”. Arbitrului îi sare ţandăra şi îl pofteşte pe Grecu să tacă în CP-ul lui – cei doi îşi aruncă epitete drăguţe gen „băşică” sau „umflatule”, spre spaima celor care nu-i cunosc şi care cred că tocmai se pregăteşte o bătaie între cei din „staff”. Nici pomeneală.
Astea sunt doar cuvinte dulci, prieteneşti, însă pline de adrenalină… Apare un rider care dă să ocolească traseul şi Grecu pune mâna pe un par gros şi lung de fag cu care „îndreaptă” pădureneşte bikerii din A. 15 kilometri are numai traseul din prima zi, dar e de-ajuns pentru a departaja bine participanţii. Un suedez cade şi îşi rupe trei coaste, alţii au răni mai puţin grave. “Traseul a fost un pic mai dificil decât mă aşteptam, am avut mici probleme pentru că am picat într-o prăpastie şi mi-a fost greu să revin pe traseu, dar a fost foarte frumos, mi-a plăcut”, zice Sorina Sandu, multiplă campioană de enduro, aprobată de unul dintre cei mai buni rideri români: “Azi a fost un traseu foarte frumos, de fapt, la nicio cursă până acum nu am văzut aşa ceva. Foarte frumos, foarte tehnic, cu urcări, pasaje de mers, pietre, puţin noroi. A fost tot ce-ţi doreşti de la un traseu: bravo băieţilor din organizare, sper să facă asta în continuare”, zice Paul Frăţilă, care termină ediţia pe locul doi. “A fost o zi superbă, destul de uşor, dar sigur că, dacă încerci să mergi repede nimic nu e uşor. A fost plăcut chiar dacă nu am reuşit să mă înţeleg cu niciun străin de pe traseu. Am încercat să vorbim, nu înţeleg ăştia nimic”, glumeşte Dani Oţil: “Mi-am dat seama că, la start, în faţa mea au fost mulţi străini, pentru că am strigat: «Dă-te, bă!» şi nu s-a simţit nimeni”.
Apa, bacteriile şi suedezii
Ultima ediţie de Enduro - Panorama a întrecut orice competiţie de profil din ţară la toate capitolele
Ziua a doua de concurs a pus prima dată în faţa enduriştilor o Cerna umflată de ploi, cu apa care trecea de şei şi care a târâit motoarele. O parte s-au rătăcit şi s-au întors în cerc peste văi până au terminat benzina, aşa că au implorat mila “trecătorilor”. Mi-am petrecut ziua la punctul de alimentare, unde participanţii opresc şi umplu rezervoarele: în funcţie de tipul de motor, fiecare bagă ce trebuie: motoarele în patru timpi “4T” cer benzină, restul, “nervoasele”, cer benzină cu ulei în amestec. La punct este Ovidiu Gherman, “Naşul” şi familia. De dimineaţă, avem vreme: ore întregi povestim şi fotografiem guşterii care se iubesc la soare. Primul în punct ajunge campionul României, Ervin Kovacs, care va şi câştiga ediţia: “Este foarte fain traseul, îmi place, e extrem, foarte tehnic şi foarte frumos”. Întreb dacă e greu şi tânărul îmi răspunde „Nem irtem”. Apoi vine câştigătorul de anul trecut, italianul Giovani Pulcini, cu care mă înţeleg mult mai bine: „Este bine, este distractiv, chiar foarte distractiv, dar şi foarte greu”. Ridică ochii de pe bidonul de benzină şi salută: „Ciao Romania, e bellissimo, bello da vero”. Al treilea ajunge un polonez, Marcin Frycz: „E OK, greu, dar frumos. Îmi place mult, sunt pentru prima dată în România”. După ei, sibianul Paul Frăţilă trage tare, apoi iar e linişte o bună bucată de vreme.
Nu foarte mult şi începe nebunia: ajung şi zece rideri deodată şi atunci nu mai poţi sta deoparte, treci şi dai oamenilor o mână de ajutor: alimentezi, împarţi apă, tragi tricouri ude, speli ochelari de noroi şi umpli burdufurile din rucsaci din care riderii trag apă printr-un furtun. Străinii se opresc şi îşi storc energizante din tuburi precum cele de pastă de dinţi sau din fiole, adevărate shot-uri de putere. Proba specială e o urcare criminală prin pădure: cei mai mulţi se opresc la jumătate şi se întorc iar în drum, ambalează şi pornesc – la intrarea pe traseu se face coadă şi motocicliştii încearcă pe rând să urce. „Am dat unuia zece sticle de apă!”, zice revoltat copilul „Naşului” şi brusc ne dăm seama că avem o problemă: sutele de sticle de apă plată nu vor ajunge, nimeni nu are semnal la telefon să ceară suplimente, aşa că băieţii sunt trimişi să umple dozele cu apă de izvor. Suedezii refuză politicos, într-o engleză perfectă: „Ştiţi, noi nu suntem obişnuiţi decât cu apă îmbuteliată, noi avem alte bacterii…” şi aruncă sticlele cu apă cărată de la un kilometru, de la un izvor limpede de munte.
Competiţii cu clasă
Ziua trei, cea mai specială probă: în cariera de marmură din Alun, teritoriul Haitei din Deva e marcat printr-un graffiti. Pe stânca aproape dreaptă pe care clasa A trebuie să urce stă scris: “Haita by Pictoru”. Haita e clubul organizator, Pictoru e Paul Harpa, cel mai bun enduro-man al Hunedoarei. Teoretic, proba este extrem de simplă, dar, practic, este foarte greu de urcat.
Fosta carieră e plină de oameni: de frica unor accidente grave, organizatorii au adus şi Salvamontul . După zeci de minute de aşteptare, apar riderii şi arbitrul de probă, “Ghiţă de la Haţeg”, îi îndrumă scurt pe străini – “vorbeşte engleza cu mâna”: “Up, up, up and up”, zice omul şi unduieşte palma după traseu.
Este o urcare de şopârle şi păianjeni, dar cei mai buni urcă lespedea de marmură de parcă asta ar fi făcut toată viaţa. Pentru “profi” urcarea merge legat până sus, pe vârful carierei şi motoarele urcă atât de repede că obiectivul îi pierde: “Bravo, mă nebunule”, strigă organizatorii după Frăţilă de la Sibiu. Pe proba de B, pământul roşu din prima zi a căpătat acum nuanţe de fum. Coborârea e dificilă, iar organizatorii urlă: “Dă-te jos de pe motor!”. Cu voie, fără voie, riderii descalecă şi alţii “curg” efectiv la vale în genunchi pe o şa de munte săpată de apă, unde pământul îţi lunecă de sub picioare şi o ploaie de pietre se pornesc de sub motor. Resemnaţi, riderii aruncă motocicletele la vale şi coboară copilăreşte pe fund. În pădure, riderii trec ca vântul… până în primul copac prost îndoit cu trunchiul peste vale.
Unul după altul, bikerii scapă din şei motoarele nervoase, dar se ridică şi pleacă. În aşteptarea soţilor, suedezele au întins steagul şi fiecare motociclist din grup este poftit la poza de grup. După aproape 100 de kilometri de traseu, e finish-ul cu poarta Red Bull, lângă care Felix “Motanu”, omul cu calculele, stă înfundat într-un scaun pe care scrie mare “France”, iar la vederea camerei de filmat, un fost participant zice cu of ardelenesc: “Te rog, să-i transmiţi asta la Grizzly: Îs foarte supărat că n-am avut în niciun check point pălincă! Nu apă, pălincă!”.
Alţii sunt supăraţi că traseul e foarte greu şi, ca să-i aline, cei de la Haita zic că de la anul vor adăuga o clasă nouă competiţiei – clasa turist. În schimb, riderii de la Vâlcea promit: “La ediţia din anul ăsta şi la noi vor fi trei clase: hobby, extrem şi o clasă numai pentru “Haita” din Deva. Vă arătăm noi trasee!”.
Reporteri de sacrificiu
Din pădure, riderii ies la lumină pe o urcare abruptă şi pentru mulţi prea grea. Motoarele sar de sub rideri precum gloanţele. Pe creasta carierei, pământul sfărâmicios se rupe uşor şi cauciucurile aruncă valuri de praf. Unii vin forjaţi şi oamenii se dau la o parte uimiţi de forţa lor, alţii se opresc şi se rostogolesc la vale, în timp ce altora motoarele le-o iau înainte şi sar de sub ei în ceea ce enduriştii numesc „aruncarea poşetei”. Publicul comentează „Hai, mă, uite-i pe ăştia de la A, au adrenalină în cap”. Urmează clasa B, care face spectacol pentru public – cine nu sare, cade. Cadrele sunt atât de frumoase, tentaţia mare… „Vezi că stai prea aproape”, mă atenţionează Dani Belei, unul dintre organizatori. Nici nu zice bine… 217 vine turat, sare caraghios din şa, dar taman peste mine. Cauciucul din faţa îmi prinde piciorul, mă pune jos, după care aterizează şi motociclistul.
Totul durează parcă o fracţiune de secundă, nici nu simt frica şi mă ridic râzând, în timp ce oamenii trag de motociclist direct în şa. Zic repede „Nu m-a lovit”, dar simt durerea de-abia peste un ceas. Nu e simplu să iei cadre la competiţii extreme. Alin Josan, zis „Jose”, este operatorul principal al Enduro Panoramei şi filmează de la prima ediţie: „Cea de acum a fost cea mai dificilă, au fost foarte mulţi concurenţi, se simte lipsa de antrenament de peste iarnă şi este şi periculos. E bine să ai un copac alături să te fereşti. Ţine de personalitatea fiecăruia cât se aventurează de aproape. E greu să filmezi asemenea competiţii, pentru că pleci cu noaptea-n cap, fugi din tabără zeci de kilometri pe traseu, te mişti continuu, te arde soarele, te plouă, te murdăreşti şi toată nebunia asta te oboseşte mult. Mie îmi place de-a dreptul ce fac acolo şi evenimentul mă binedispune”.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.