Acum îmi vine să râd când îmi aduc aminte cu câtă teamă am intrat prima oară în birourile care reprezentau în urmă cu mai bine de 300 de numere redacţia REPLICA.
Nu mai avusesem contact cu acest domeniu în acest fel până atunci. Ziariştii erau doar cei care te sunau (primul meu loc de muncă era într-o instituţie publică) ca să îţi ceară informaţii, iar uneori să îţi pună întrebări care nu ţineau de competenţa ta şi uneori era destul de greu să îi faci să înţeleagă că s-au adresat persoanei greşite (întâmplător, redactorul şef de acum al acestei publicaţii mă sunase cu câteva luni înainte şi mi-a pus o astfel de întrebare – după un timp i-am povestit râzând prima mea impresie despre el – cine o fi acesta de mă sună să mă întrebe aşa ceva, ce nu are legătură cu meseria mea? – înainte de a-l cunoaşte personal). Dar cred că m-am întins prea mult cu asta…
Ajungând aici, am avut o surpriză plăcută. Persoanele alături de care a trebuit să lucrez m-au ajutat să mă integrez, mi-au explicat ce se aşteaptă de la cel care face corectura. Iar dacă la început am crezut că va fi un loc de muncă pentru o mică perioadă de timp, constat că a devenit, de mulţi ani, o parte firească a programului meu de lucru săptămânal. Am învăţat lucruri noi, am cunoscut persoane cu care îmi face plăcere să ţin legătura.
Un moment mai aparte l-a reprezentat reapariţia lui Chioru’ Corectoru’. Un timp a fost un factor de stres şi pentru mine, deoarece… a greşi e omenesc, iar corectorul este şi el om. Chioru’ Corectoru’ mă urmărea şi pe mine, iar în acelaşi timp trebuia să am grijă ca ochiul bolnav al acestuia să nu-l facă să scape vreo greşeală în pagina 13.
Îmi place să citesc REPLICA, mă bucur când tatăl meu (profesor de istorie, o persoană la a cărui părere ţin mult) şi prietenii îmi spun că au găsit lucruri interesante în ziar. Deşi nu scriu, mă bucur că pot spune, fără să trebuiască să roşesc, la ce publicaţie fac corectura.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.