Editorial: Puricele de partid şi merele de aur

Zilele acestea ne-au lămurit definitiv – dacă mai era nevoie – asupra naturii clasei politice din România.
Căci sunt într-adevăr o clasă prea mare şi prea cu pretenţii de “bon ton” pentru o şcoală precum România. Răzgâiaţi, mulţi, pofticioşi, cu înclinaţii evidente către kitsch şi lux, prost educaţi şi scârbiţi de colegii din alte clase – ce mai!, politicienii noştri au o mulţime de “însuşiri”, care doar în oglinzile personale mai par calităţi. A fost nevoie de 20 de ani pentru degradarea aproape completă a unei clase care, prin alte ţinuturi, este adevărat, face istorie.

Ai noştri ştiu un singur lucru – ca să reuşeşti uşor în viaţă şi să furi liniştit, cu CV-ul departe de dosarele Parchetului, e musai să fii într-un partid parlamentar. Reţeta este simplă: ocheşti un lider, îi aduci osanale, te guduri, îi lipeşti afişele şi le rupi pe ale adversarilor, îndepărtezi scamele de pe costumul neapărat “de firmă” şi îţi foloseşti limba până la îmbăloşarea definitivă a politrucului. “Hopa, zice ăsta, uite un om de perspectivă: se uită la mine şi vede ce îmi place şi mie, în oglindă”. Şi urmează prima avansare – un loc pe liste, un post de şef în administraţie sau o slujbă de consilier “personal”, undeva cât mai aproape de preţioasa apariţie.

Nu de alta, dar scamele se văd cel mai bine de la câţiva centimetri. În scurt timp, în jurul liderului, e plin de ucenici gata să fure baban ca să împartă cu şeful, oricând dispuşi să netezească verbal aura şifonată a dumisale, pregătiţi să îndure mojiciile “preşedintelui” pentru ca apoi să-şi verse bila umflată pe angajaţii din subordine, care, deşi lucrează pe salariul minim, tremură la gândul că vor fi aruncaţi afară dacă se ridică bărbăteşte în faţa puricelui de partid. Într-o zi, unui purice săritor din anturajul liderului, îi căşunează o idee barosană – ce-ar fi dacă eu aş fi…?

Şi uite aşa, într-o altă zi, liderul nu mai este el şef, iar la fostul său birou tronează fericit, admirându-se în oglindă, puricele crescut lângă umăr, aproape – culmea – de jugulară. Ca să îşi scuze “atitudinea” de gropar, politicianul-purice-de- România foloseşte des vorbele: “politica e cea mai mare curvă”, ori “scopul scuză mijloacele” sau “nimic nu e interzis în dragoste sau în politică”. În 20 de ani, clasa politică din România s-a umplut de purici, aflaţi, temporar, desigur, în diverse tabere de unde cer mulţimii, înainte de alegeri, să îi ajute să facă dreptate. Unii încă îi mai cred, alţii încă trag nădejde, o parte încă ascultă.

Mulţi însă au alergii la purici şi nu vor să li se mai alăture în ruptul capului. Pentru că, oriunde ar fi, în orice tabără sau grup, puricele e tot purice! Priveam zilele trecute, în curtea unui apicultor, o lecţie pe care românii simpli, cei câţiva din clasa de mijloc şi mulţimea din clasa de jos, nu au înţeles-o. E secetă cumplită, hrana este tot mai puţină, doar câteva albine mai găsesc de lucru şi stupul de-abia supravieţuieşte. În faţa unor asemenea vitregii, albinele rămase fără treabă după împuţinarea nectarului, nu şed nici la umbră, nici cu aripile la soare. Apicultorul spune că, pur şi simplu, s-au transformat în gardieni şi păzesc straşnic gura stupinei nu care cumva o zburătoare străină –fie ea şi albină – să fure din puţinul adunat de prin flori. Cum ar fi ca românii să-şi păzească la fel puţinul cu care au rămas? Ei? Nu-i aşa că primii care ar suferi ar fi… puricii?

Acum o săptămână, la o expoziţie a studenţilor de la artă plastică din Iaşi şi Chişinău, am văzut cea mai frumoasă metaforă. Lângă un tablou, pe un bileţel, scria: “Un om se duce pe munte să se facă pustnic şi să se roage ca să fie dreptate în lume. După zece ani, îi apare în faţă Dumnezeu care îl întreabă: “Ce vrei tu, omule?” Şi pustnicul răspunde: “Doar ştii foarte bine, Doamne, vreau să fie dreptate în lume!”. Şi Dumnezeu i-a zis aşa: “Tu ai stat zece ani pe munte, de acum să stea muntele zece ani pe tine!”. Pictura alăturată înfăţişa Casa Poporului cu un munte peste ea. Zău aşa! Lumea venea, citea, izbucnea în râs sau cădea pe gânduri: cum ar fi oare o Românie în care s-ar face cu adevărat dreptate? Dumnezeu e mai înţelept decât noi. Unde mai pui că nici nu avem atâţia munţi în Carpaţi cât ar trebui să cărăm în spate…