Politica ajunge mai greu în satele de munte ale judeţului Hunedoara. Mai greu, dar ajunge, totuşi. În multe dintre ele nu a ajuns încă reţeaua de energie electrică şi, pare-se, nici nu va ajunge vreodată. Poate va ajunge, peste ani şi ani, asfaltul, ca să se plimbe domnii cu maşinile, să facă poze frumoase, dup-aia să se laude cum au ieşit ei în natură. Însă pe bacea Petru nu-l încântă prea mult, bătrânul de 70 – 80 de ani, născut – crescut în satul pe care nu s-a gândit nicio secundă-n viaţa lui să-l părăsească. Cu sau fără asfalt, ambulanţa tot face vreo două ceasuri până la casa ţăranului din satul de munte hunedorean, în cazul în care i se face aşa de rău încât acceptă să sune cineva după Salvare.
De cele mai multe ori, ţăranul hunedorean din satul de munte, obişnuit să se descurce singur, încearcă mai întâi cu o cană de apă rece, apoi cu o aspirină. Dacă tot îl doare rău în piept, n-are încotro. Fiu-su pe care s-a chinuit să-l ţină la facultate e la sute de kilometri distanţă, are un job bănos, dar e prea ocupat să-i răspundă la telefon, aşa că se duce la fiul felcerului din sat şi-i cere un sfat. Felcerul, omul care-n al Doilea Război Mondial a servit drept sanitar pe front, şi mergea şchiop de la o rană căpătată-n timp ce-şi trăgea un camarad înapoi în tranşee, s-a prăpădit de ani buni. Într-un târziu, când e, de fapt, prea târziu, bacea al nostru se chinuie să formeze vechiul număr de la salvare, de pe tastele prea mici ale unui telefon mobil cu care nu s-a înţeles niciodată.
În asemenea condiţii, să vii acum să-i povesteşti lui bacea Petru despre necesitatea reformării sistemului sanitar, când pentru el “modernizarea” sistemului sanitar a însemnat dispariţia asistentei medicale din comună, ori când el n-a mai văzut un medic trecând pe la poarta lui de vreo cinci sau şase ani, iar când ambulanţa vine-n satul lui doar ca să constate decese, este, puţin spus, revoltător.
Dar lui bacea Petru tot i se vor înfiinţa în faţă, în săptămânile care urmează, fel de fel de oameni, autointitulaţi politicieni, care habar nu au ce e de făcut. Bătrânul din satul de munte îi va primi zâmbind. În primul rând, pentru că demult, în satul lui de munte, n-a mai văzut “picior de domn”, apoi pentru că orice personaj nou apărut, fie şi pentru două ceasuri, într-un sat de munte se poate vinde pe sine foarte uşor, reprezentând licărul de speranţă al omului căzut în prăpastie. După ce-i va asculta cu răbdare, bacea Petru va începe să se panete. Însă nu se va plânge prelung, nu va jeli cum jelesc compatrioţii lui trimişi cu avionul înapoi, din Franţa, de franţujii care-n urmă cu 20 de ani ne condamnau că discriminăm, iar acum constată că nici ei nu au resursele necesare unei toleranţe utopice.
Bacea Petru îşi va spune nemulţumirile în cel mult două sau trei fraze scurte: “Domnule, în primu’ rând, nu-i musai să avem bani mai mulţ’. De binie, de rău, vaca me mai dă lapce, la porc mai pot să duc o găleată de lături, iară io am pensie, că doară am muncit la stat şî am pensie. Tăţ din sat suncem bătrâni. Ne-ar trebui numa’ un doftor să vină măcar o dată la o lună şî pi la noi”. A tot spus vorbele astea de vreo 16 ani încoace. A sperat de fiecare dată şi continuă să spere. Nu aşa de tare ca la început, dar bacea Petru a trăit şi a văzut mai multe în satul lui de munte decât fiu-su plecat la oraş de 20 de ani, devenit un robot care nu ştie decât drumul de acasă la staţia de tramvai.
Bacea Petru e un om tare. Cât a fost în putere a lucrat la mină (iar munţii judeţului Hunedoara sunt înţesaţi de mine). Mergea la lucru, pe jos, vreo trei ceasuri, muncea greu opt ceasuri, venea iară vreo trei ceasuri, dar nici nu mai trecea pe-acasă. De multe ori se-ntorcea direct pe câmp, la arat, la coasă, la fân, la secerat, ori în pădure, la strâns lemne. Nana Domnica, Dumnezeu s-o ierte că s-a dus şi ea şi l-a lăsat singur – cuc de vreo 10 ani, îi aducea, pe lângă mâncare, şi haine de schimb. Munceau amândoi o zi întreagă, după care bacea Petru lua din nou, tot pe jos, drumul înapoi spre mină. Mai dormea două ceasuri la amiază, şi încă vreo trei, sprijinit de vreo căpiţă întâlnită în drumul lui spre “verc”.
Acum nu cere decât un medic, la el în sat, o dată pe lună. Toţi candidaţii îi spun “Sigur că da, rezolvăm, dar numai dacă ne votaţi”. Apoi îi dau o găleată de plastic, că aia de-acu-s patru ani s-a crăpat, un calendar şi-un pix, şi pleacă gândindu-se cu groază că peste 4 ani vor trebui să suporte iar hurducăielile drumului lung până în “satul ăla vai de mama lui, uitat de lume, între patru munţi, trei păduri şi două văi”. Baci Petru se uită lung la domni cum se urcă în jeepane, şi abia după ce maşinile se noroiesc iarăşi pe uliţa desfundată a satului, bătrânul se-ncurajează: “Hai, că poate de data asta nu m-or mai minţit”.
Între timp, o lacrimă mare îi străbate ridurile-i multe, de la colţul ochiului până la bărbie.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.