“Casă îşi fac şi copiii mici în pământ, o simplă gaură sau bortă, alţii şi-o fac din colb sau praf, alţii şi-o fac în miniatură, cu pari bătuţi în pământ, cu alţii puşi cruciş, îngrădindu-i şi lipindu-i apoi cu lut muiat”, scria Tudor Pamfile într-un studiu dedicat copiilor la începutul secolului XX, pe vremurile în care micuţii îşi construiau singuri jucăriile şi cântau la lăute meşterite din paie de porumb. De-abia a trecut un veac de atunci şi apetitul copiilor moderni pentru jocuri a adus pe piaţă o adevărată industrie.
“La casă lasă uşi şi ferestre, dar acoperiş nu le fac, ca să poată umbla într-nsele. Înăuntru alcătuesc paturi, sobe, pe păreţi pun cârpe închipuind covoarele, fac scaune, sobe, străchini, etc. Pe din afară, le fac prispe. O casă mai asemănătoare e cea săpată în mal de pământ, care va avea şi acoperişul, dar îi va lipsi păretele din faţă. Fetele mici vor veni cu acest prilej şi îşi vor aşeza păpuşile în paturile casei. Vara, aceste case rămân stătătoare. Săpatul se face de obiceiu cu o găoace de scoică”, explică într-un alt volum – “Industria Casnică la Români” – etnologul Tudor Pamfile, cel căruia îi datorăm “memoria jocurilor” bunicilor – în studiul “Jocuri de copii”, publicat în anul 1909. Cercetătorul se apleacă minuţios asupra jocurilor copilăriei de la începutul secolului trecut, descriind bucuria ţâncilor ce se joacă în colbul uliţei, glumele tinerilor din şezători ori nunţi, dar şi jucăriile meşterite de cele mai multe ori în casă, ori “unelte”, precum plase de pescuit: “Copiii îşi fac şi ei un fel de împletitură numită găitan, slujindu-se de un mosorel de aţă cu nişte cuişoare. Acest găitan se întrebuinţează de ei la încins”. Pe acele vremuri, plasele de prins peşte: “năvoadele, voloacele şi altele se împleteau din bumbac tare răsucit sau din fuior”.
Culori vii şi modele simple: reţeta succesului de altădată în lumea producătorilor de jucării
Păpuşile de la începutul secolului trecut nu aveau garderobă precum celebra Barbie, dar fetiţele se chinuiau să le ţeasă straie precum ale femeilor, aşa că păpuşile erau îmbrăcate după portul locului: “în chipul cel mai frumos adesea, fapt care a născut zicala : «îmbrăcat ca o păpuşă». Copilele de trei ani chiar stăruie pe lângă mamele şi surorile lor să li se facă o păpuşă, de care capătă o neţărmuită dragoste”. Fetiţele îşi exersau astfel rolul de mamă – grijeau păpuşa, o legănau să adoarmă, îi croiau haine ca să aibă zestre, îi găteau în vase meşterite din glod, iar Tudor Pamfile descrie şi cum se făceau odinioară aceste păpuşi: “În chip rudimentar, o păpuşă se face din trei picioare ale unui băţ, rătezate ca să poată sta pe loc neted. La cap i se pune un capac de cutie de chibrituri rotund, un ciocan de popuşoiu, sau un cilindru scurt de lemn; capul i se înveleşte cu pânză albă, i se fac ochi, nas, gură şi urechi cu cărbune sau cerneală; în loc de acestea, de cele mai multe ori se coase aceste urme desemnate cu arniciu negru […] trupul i se înfăşoară cu cârpe sau petici, îmbrăcând-o apoi cu baschină, polcuţă. I se pun fonte sau panglici colorate la mijloc”, descrie cercetătorul, precizând că, în satul românesc, jocul cu păpuşile încetează la vârsta de 12-13 ani.
Joc de-a baba, ori de-a curechiu
Jocul “de-a mama şi de-a tata” se pierde în negura istoriei, dar din el s-au desprins şi alte “îndeletniciri”, în dorinţa micuţilor de a imita adulţii: “Răsboiul este într-atâta intrat în sufletul Românului, că chiar şi copiii mici îşi au un joc al lor, numit «de-a pânza», care şi-l fac în chipul următor: băieţii se apucă de mână şi se pun în linie dreaptă. Cel din frunte întreabă pe ultimul: Ce-mi dai babă-cataramă? Ultimul răspunde: Un căţel/ Şi-un purcel! Iar primul adaugă: Şi pe Gheorghe de picior, dacă, de exemplu Gheorghe era alături de ultimul, de «baba-catarama». Apoi, primul, cu tot lanţul, se duce şi intră pe sub mânile unite ale babei şi ale lui Gheorghe. Aceleaşi întrebări au loc între primul şi penultimul, iar apoi se trece printre mânile unite ale lui 2 şi 3 din coadă, etc. Apoi, aşa cum sunt toţi, cu mâinile sucite, se fac ghem, învârtindu-se deoparte şi se întreabă: Cine mi-a încurcat pânza?, zice baba. Nu ştiu, am să întreb, răspunde primul. Apoi amândoi ieau câte un băţ şi se duc la pânza făcuta ghem. Cine mi-a încurcat pânza, zic ei; şi când ridică beţele şi vor să atingă pe cei încurcaţi, aceştia se desprind, dau fuga, se izbesc, râd şi ţipă”.
La căpătâiul mortului, copiii nu-şi opresc hârjoana – se joacă de-a “baba şi uncheşul”: „Baba şi uncheşul, rătăciţi fiind, se caută prin lume unul pe altul şi, poposind în casa cu mortul, se tocmeşte uncheşul la coasă. Şi atâta coseşte uncheşul cu un ciomag prin dreapta şi prin stânga, de cotonogeşte pe cei de prin împrejur”. Luând aminte la lucrul din gospodărie, la greutăţi ori momente care au iscat vreodată hohotul satului, copiii români au inventat tot soiul de jocuri, precum “scosul curechiului din bute”. Un copil îi cere “putinei” o căpăţână de varză şi putina răspunde: “Despre mine numai de vei putea scoate, căci e foarte îngheţat”. Acesta se trudeşte să scoată din şir pe unul. Dacă poate, vine şi a doua oară, slujindu-i la scoaterea căpăţânii şi cel deja scos. Jocul urmează”.
De la scrânciob, la leagăn
Cât despre jucării, copiii satelor vechi nu se puteau lăuda cu foarte multe: bătrânele ştiu şi acum să facă păpuşi din cârpe “boite” cu frunză de muşcată ori afine, iar bunicii meşteresc sănii. Prea puţini mai ştiu însă de scârnciob: “… după credinţa românului din Moldova şi Bucovina, este făcut în amintirea spânzurării lui Iuda Iscarioteanul, cel care, după vinderea Mântuitorului, a aruncat arginţii şi s’a spânzurat. Scrânciobul are mai multe forme şi poartă mai multe numiri […] în Ardeal Ungaria: scrânciob, ţuţul, ţuţuluş, sdrâncă, legănuş, vârtej, vârtij şi vârtiloiu. Scrânciobul mare slujeşte la “datul în scrânciob” la sărbătorile Paştilor, adică dela Florii până la Ispas. Pomenire despre această datină o avem pe la 1778, când popii catolici aveau instrucţii să oprească scrânciobul după cum scrie şi Nicolae Iorga “considerantes quod sit perniciosa animae et corpori machina illa”. Cei care mişcau jucăria care se învârtea roată se numeau “scrânciobari”, iar scrâncioabele “Se fac obişnuit de cârciumar, în faţa cârciumii, unde tineretul se adună la joc; adesea, pentru el, flăcăii care îl ieau în întreprindere, plătesc cârciumarului. Aceşti bani îi scot apoi dela flăcăii care îşi dau în scrânciob ibovnicele şi rudele lor”. Pe lângă acest tip, mai exista un model care “se învârtea ca vârtelniţa… care are numai patru săgeţi spre deosebire de cel dintâiu. […] Scrânciobul mic e compus dintr’o scândură cam de o palmă domnească de lată şi cam de un metru de lungă, care e prinsă la capete cu câte’o rudiţă perpendiculară, iar acestea sunt întărite cu partea sau capătul deasupra într’un sul orizontal, ale cărui capete sunt vârâte în câte o bortă făcută în doi stâlpi, cam de doi stâlpi de înalţi şi îngropaţi în pământ în depărtare cam de 1 m 20 unul de altul”.
Micuţii din Deva au avut ocazia să vadă jucăriile pe care părinţii lor le visau în urmă cu 30 – 40 de ani
Mai exista un model de “scrânciob copilăresc”: “numit scrânciob cu roată, având două sau patru poliţe şi învârtindu-se cu un lemn […] Cei ce vor să se învârtească, se suie călare pe capetele durubuţei şi-şi fac vânt cu picioarele când le ajung de pământ, sgârcindu-le apoi spre a se putea urma învârtirea. Învârtitoarea aceasta, în Banat, se numeşte vârtej, vârtij sau vârtiloiu, având un pociumb sau ştiomp bătut în pământ, iar deasupra o grindă numită bilă”. Aceştia sunt, de fapt, “strămoşii” leagănelor din parcurile de distracţii moderne, ori din locurile de joacă pentru copii.
Mingi din păr de bou
Din vechile jocuri au supravieţuit “trasul la ţintă”, existent încă din Dacia Romană, cel de “v-aţi ascunselea”, cunoscut demult sub numele “de-a cucul” ori bâza. În lipsa calculatoarelor, ori a magazinelor pline de plasticuri, copiii se jucau cu ce prisosea prin gospodărie. De exemplu, băşica de la animalele sacrificate: “După ce a fost curăţită de carne, este umflată cu ţeava şi, apoi, legată la gură ca să nu se desumfle, se pune la uscat. De multe ori, în ea se pun grăunţe de popuşoi ca să sune. Ea se mai atârnă c’o aţă sus de coardă, ca apoi copiii să-i facă vânt ca s’o izbească de pereţi sau de uşi. De cele mai multe ori, această jucărie se strică izbindu-se de ceva ascuţit, ori e turtită cu piciorul”. Micuţii mai aveau fluiere, scoici întrepuinţate la săpatul gropilor, cochilii de melci pentru mărgele, cornete de hârtie, morişti de vânt din lemn, dar şi mingi meşterite din… păr de bou sau cal, adunat după ce animalul este ţesălat: “Părul scărmănat se pătureşte cu palmele, până când va avea mărimea capului; apoi se pătureşte mai departe până când ajunge tare ca “hieru”… cea mai bună minge e aceea care are 7-8 cm diametru”. Copiii pricepuţi în facerea mingilor le vindeau cu 10-30 de bani. Copiii făceau din fluierul piciorului unui cocoş, după ce îi scoteau osului măduva şi îl lustruiau, un soi de instrument numit ţipătoare, care scoate un sunet precum cocoşii sălbateci.
Cu copilăria, la expoziţie
Nostalgicii, dar şi copiii se vor simţi răsfăţaţi la vizitarea unei expoziţii cu iz de copilărie – îi aşteaptă la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane sute de jucării de colecţie. Toate piesele aparţin secolului trecut şi poartă cu ele amintiri de neuitat – sunt atât de frumoase încât până şi copiii de azi recunosc că ar prefera jucăriile bunicilor şi părinţilor în locul celor de plastic pline şi sclipici. Păpuşi delicate, căluţi de lemn, trenuleţe şi maşinuţe robuste, care au supravieţuit de la începutul secolului trecut, sunt doar o parte din colecţia de peste 500 de jucării care stau acum mărturie a vremurilor în care bunicii de azi aveau de-abia un cot şi trăiau o copilărie lipsită de griji. Totul a pornit acum câteva decenii, când un român cu suflet de copil s-a decis să-şi păstreze jucăriile şi să pornească de aici în întemeierea unui muzeu. Copilul de odinioară are acum chiar şi jucăriile după care a tânjit în copilărie. “Aveam şapte ani când pe piaţă a apărut un autobuz pe care tare mult mi-l doream, dar în acea perioadă părinţii tocmai mă trimiseseră la şcoală şi erau – să zic – alte priorităţi financiare. Am reuşit să-mi cumpăr piesa când eram deja adult, dar a devenit una dintre preferatele mele”, povesteşte inginerul Cristian Dumitru, proprietarul acestei colecţii.
Bărbatul a adunat până acum mai bine de 12 mii de jucării vechi, aşa că cea mai mare problemă a devenit depozitarea pieselor strânse şi păstrate – în marea lor majoritate – în garajul unui prieten. Cum colecţia sa nu are un muzeu, omul a adresat o invitaţie şi Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva, chemat să-şi de-a acordul pentru a-şi putea expune aici cele mai frumoase exemplare. Jucăriile sunt fabricate în fostele ţări comuniste, dar sunt şi piese vechi din Franţa, China, Japonia sau Germania. Maşinuţele aduse din fosta URSS sunt din tablă trainică, cu rezistenţă garantată. “În acele vremuri, nici nu se găseau multe jucării, dar nici posibilităţile financiare nu erau atât de mari. Ca şi copil, trebuia să te mulţumeşti cu o jordiţă şi ceva dulce de Moş Nicolae şi un cadouaş de Moş Gerilă, că pe Moş Crăciun îl alungaseră deja. Era normal atunci să încerci să ţii cât mai mult de jucăriile tale, să le păstrezi în bună stare. Multe dintre ele urmau să ia calea tomberoanelor şi cred că le-am salvat. Cea mai mare parte, am cumpărat-o în ultimii 40 de ani din ţară”. Rar mai găseşti asemenea lucruri în casele românilor – până şi vechile fabrici sunt doar simple amintiri. Expoziţia poate fi vizitată la Palatul Magna Curia, între orele 9 şi 17, cu excepţia zilei de luni. Vizitatorii îşi vor aduce aminte cu siguranţă de propriile jucării, de la cărţile de joc cu Păcălici, la Maroco sau jocurile educative. Exponatele au fost prezentate anterior la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia.
De la joc inocent, la industrie
“Jocul este un tip social comunicaţional care animă categoriile culturale, făcând cunoaşterea culturală atrăgătoare şi practică. E o parte integrantă a sistemului de socializare care transmite atitudini, percepţii şi valori culturale de-a lungul generaţiilor. În acest sens, putem nota că jucăriile sunt primele obiecte personale care pot fi numite “ale mele”, primele lucruri care îi influenţează pe copii, primele lucruri pe care le cumpără şi le colectează”, notează cercetătorul Marius Florin Draşovean într-o lucrare despre consumul de jucării. Autorul american Steven Kline, în studiul “Toys, Socialization and the Commodifrication of Play”, prezintă impactul culturii consumului asupra copiilor.
Păpuşile din “epoca de aur” semănau oarecum cu oamenii: haine destul de sărăcăcioase, accesorii la nivelul minim, acelaşi plastic în mai toate dintre ele
Autorul descrie două schimbări în domeniu: cea de la începutul secolului XX, când jucăriile erau doar instrumente pentru copii, pentru a trece la înţelegerea jucăriilor ca parte a creşterii industriei producătoare de asemenea distracţii după cel de-al doilea război mondial. Avântul economic determină producătorii de jucării să-şi regleze producţia după consumator, iar “complexul de promovare industrială” va include rapid designerii de jucării, producătorii de film, animatorii, producătorii de jucării, distribuitorii, agenţi autorizaţi, persoane care publică anunţurile şi vânzători direcţi. Un alt autor – Sutton Smith – vede piaţa de jucării ca pe o “instituţie enormă de control a jocului”. La cumpăna secolelor, jocul copiilor nu implica neapărat existenţa de jucării, care nu aveau rolul de “principale mijloace în socializarea copiilor”. În secolul al XIX-lea, jocul nu depindea de presiunea lumii industriale şi era menit să introducă o exuberanţă naturală în viaţa copiilor.
La început de secol 20, copiii din familiile de clasă mijlocie aveau doar 2-3 jucării cumpărate, în timp ce celelalte jucării erau meşterite de ei, în familie ori în micile ateliere care vindeau jucării de lemn ori păpuşi de porţelan. În secolul 20, copilăria este prinsă de ritmul modernităţii, iar jocul copiilor devine un element crucial în socializarea lor, fiind propus ca principală muncă a copiilor.
În acest context, jucăriile se transformă în instrumente necesare instruirii şi fericirii micuţilor, iar producătorii colaborează cu educatorii pentru a pune în practică noile teorii ale valorii educaţionale a jocului. Este un lucru reflectat şi de “Crezul” corporaţiei FisherPrice: “Am fost ghidaţi de Cele Cinci Crezuri. Jocurile moderne în condiţiile prezente trebuie să aibă:
1) Valoare intrinsecă;
2) Inventivitate;
3) Construcţie puternică;
4) Să merite preţul;
5) Acţiune”.
Marius Florin Draşovean notează: “Producătorii de jucării au fost, prin urmare, printre primii care au descoperit că bunurile sunt chiar obiecte fetiş: misterul folosirii lor stând în abilitatea deţinătorului de a o transforma o experienţă prin intermediul imaginaţiei. Folosind televiziunea şi aranjamentele autorizate, marketing-ul a creat lumi simbolice pentru a vinde produse care se adresau copiilor în fiecare stadiu al creşterii lor. […] Deja în anii ‘30 Disney făcuse bani nu numai din vânzarea biletelor la filmele sale, dar şi din creşterea afacerilor legate de producerea sub licenţă a jucăriilor care ilustrau personajele din filmele sale […] din momentul în care jocului i s-a reconsiderat locul în sectorul dedicat amuzamentului, copiii au fost consideraţi o ţintă viabilă pe piaţă, consumul de jucării devenind astfel un instrument în construirea şi menţinerea idealului de familie”.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.