Colţul cultural: Colinda autentică recâştigă teren în faţa celei “modernizate”

După 22 de ani de transformări sociale, economice, culturale, constatăm că avem nevoie de eforturi pentru a salva tradiţiile care ne dau identitate. Lucrul acesta se vede cu ochiul liber mai ales în preajma sărbătorilor de Crăciun şi de Anul Nou, când obiceiurile tradiţionale sunt vânate de către mass-media şi apoi transmise în fiecare casă, către oamenii care simt nevoia să-şi amintească de copilărie, de momentele pe care le-au trăit mergând la ţară. 

Din DEX aflăm ce înseamnă a colinda: cântec popular care se cântă, de obicei, în ajun de Crăciun şi de Anul Nou, în general, însoţit de diverse datini populare sau umbletul colindătorilor de la o casă la alta cu colindul. Prin desfăşurare, conţinut şi performeri colindele se grupează în: colinde de copii, colinde de ceată sau colinde propriu-zise. Una dintre cele mai vechi colinde de Crăciun este din secolul IV, “Jesus refulsit omnium”, compusă de Sf. Hilary din Poitiers. În timpul secolului XII, Sf. Francis din Assisi a stabilit în mod oficial Colindele de Crăciun în slujbele religioase. Colindele religioase fac parte integrantă din spiritualitatea noastră ortodoxă răsăriteană şi nu sunt altceva decât prelungirile fireşti ale cântărilor de la strană. Ele sunt mărturisiri de credinţă, simple şi spontane, înveşnicite prin puterea ritului de-a lungul generaţiilor, care au sorbit şi sorb cu aceeasi căldură stropii răcoritori ai credinţei străbune.

Când vorbim de obiceiul colindatului, ne referim la manifestări şi cântece rituale perpetuate din epoca imperială romană până în zilele noastre şi care sunt răspândite la mai multe popoare din Europa. Conform informaţiilor oferite de folcloristul Mihai Pop în cartea “Obiceiuri tradiţionale româneşti”, în Europa occidentală data începerii anului la 1 ianuarie se introduce oficial în 1691, iar la noi în 1701. “Celebrarea Anului Nou la începutul primăverii pare să aibă legătură cu înnoirea naturii, cu începutul unei noi perioade de vegetaţie, dar şi al muncilor agricole.

De altfel, un obicei extrem de răspândit precum Pluguşorul are la bază un străvechi obicei agrar. Versurile sale nu reprezintă altceva decât o prezentare dramatică a practicilor agricole, iar urarea care se face este în primul rând menită sa aducă belşug în agricultură. Pe lângă urările de belşug de tipul Pluguşorului sau al Buhaiului, repertoriul obiceiurilor de An Nou cuprinde, printre altele, colinde de copii, colinde de ceată, urarea sorcovei, jocuri cu măşti (Ţurca, Brezaia, Capra) şi dansuri (Căiuţii, Bumbienii, Căluşerii). Toate acestea stabilesc un soi de opoziţie între existenţa cotidiană, obişnuită, şi momentul special al sărbătorii, capabil să relaxeze temporar ordinea socială, permiţându-le astfel oamenilor trăiri şi manifestări deosebite”, se arată în lucrarea lui Mihai Pop.

Aceste tradiţii se mai păstrează în forma în care existau în vremuri vechi, în special în zonele rurale mai numeroase, unde copii şi tinerii preiau de la persoanele vârstnici textele, melodiile sau scenetele cu subiecte religioase, legate de sărbătoarea Crăciunului sau de începutul unui nou an. Trecând peste interesul de a perpetua un obicei specific, mulţi urmăresc acum să participe la colindat şi pentru a se distra, a fi într-o anumită comunitate sau pentru a realiza ceva avantaje materiale. Sigur că în tradiţiile noastre a fost şi obiceiul de a dărui câte ceva la finalul colindatului, când gazda oferă colindătorilor colaci, covrigi, mere, nuci, cârnaţi şi ţuică. Când este vorba despre comunităţi rurale cu locuitori mai puţini, cum se întâmplă să găsim mai nou în Ţinutul Pădurenilor, vedem că locuitorii din aceste zone fac eforturi pentru a mai da viaţă acestor momente.

Nu-mi imaginez cum se pot realiza aceste tradiţii la Ciulpăz, unde mai sunt 25 de familii, sau în comuna Cerbăl unde, în şapte sate, mai sunt doar 450 de locuitori. Celebrele ansambluri pădureneşti în jurul cărora se desfăşurau toate obiceiurile legate de viaţa lor sunt din ce în ce mai puţine, locuitorii acestor ţinuturi plecând în cele patru zări pentru a-şi câştiga existenţa. Între timp însă, vechile obiceiuri sunt preluate şi adaptate într-o formă nouă cu semnificaţii ce transpar din versurile ce alcătuiesc urările contemporane. Asistăm acum la o prelungire şi la o mutaţie culturală pe care o găsim la colindătorii de la oraş, pe scenele de concert, unde solişti de muzică populară prezintă colinde culese de la părinţi sau de la oamenii bâtrâni din sate.

Alţii, mai întreprinzători, cântă colinde pe muzică folk, sau uşoară, transformând tradiţionalul dar, primit la finalul colindatului, în banii, pe care îi realizează prin vânzarea biletelor sau a CD-urilor. Transmiterea mesajelor tradiţionale nu mai are nicio semnificaţie reală, pentru aceştia singurul interes fiind acela de a realiza profituri de pe urma sensibilităţii oamenilor, care încearcă să reînvie în mintea lor momente din perioada în care trăiau la ţară. Pentru ei, colinda nu este decât un produs de piaţă pe care îl vând la fiecare sfârşit de an. Din fericire, corurile care funcţionează pe lângă biserici, beneficiind de prestaţia unor dirijori specializaţi, preiau colindele în mod corect, realizând atmosfera autentică a evenimentelor religioase specifice Crăciunului. Din câte am auzit, anul acesta oamenii au început să respingă produsele unor aşa-zişi “colindători”, semn că simt pericolul pierderii unei identităţi autenice spirituale. Dorinţa multora de a petrece sărbătorile de Crăciun sau de Anul Nou la ţară dă o speranţă că “industria colindatului”, care începuse să capete contur la noi, nu are şanse de reuşită.