“A şmanglit şi a ajuns la bordel, apoi la pisanie cu doveditorul. Bronzaţii l-au dus în faţa boierului, care i-a dat factura şi l-a trimis doi ani la internare. La Casa Albă, l-au tuns de i-a ieşit capul prin păr şi i-au dat pat la cucurigu. Este singurul primar din celulă, aşa că o ia des peste vitrină…”.
Deţinuţii îşi pot împărtăşi secrete faţă de gardienii neexperimentaţi, fără ca aceştia din urmă să înţeleagă mare lucru
Drept povestind, puţini înţeleg: este însă o “relatare” de puşcărie despre un hoţ prins, judecat şi trimis la penitenciar, într-o celulă cu deţinuţi mai vechi. În timp ce unii se străduiesc din greu să înveţe limbi precum engleza, italiana, franceza sau spaniola, alţii sunt nevoiţi să desluşească graiul puşcăriaşilor.
Gardienii şi deţinuţii proaspăt ajunşi la “pârnaie” ar fi pierduţi fără acest adevărat “cod al închisorilor”, sau ar fi luaţi drept “alifie”, în traducere – prostănaci. Limbajul nu se predă în celule, sau la săli de curs, ci se “fură” de la veterani, fie că ei sunt agenţii de pază cu experienţă, sau “călugări”, adică deţinuţi cu pedepse mai mari de zece ani, care cunosc bine vorbele ascunse ale închisorii. “Acum mai bine de 30 de ani, ascultam pe o terasă ce vorbeau doi bărbaţi tunşi la zero. Unul se întreba de unde se cunosc ei şi celălalt i-a zis că au făcut facultatea împreună. M-am mirat, fiindcă nu păreau deloc intelectuali”, povestea fostul director al Penitenciarului de Maximă Siguranţă Bârcea Mare – Deva, Emanoil Bota.
De-abia când a ajuns să lucreze în sistem, şi-a dat seama că oamenii vorbiseră de fapt în argoul de penitenciar, unde “facultate” înseamnă închisoare. Fostul comisar şef a învăţat pe pielea sa cât de important este să înţelegi ce vorbesc deţinuţii: “Dacă nu ştii ce îşi spun, nu îi poţi controla. Au o limbă a lor. Dacă cuiva i-ar trece prin cap să schimbe personalul închisorii de pe-o zi pe alta şi să aducă angajaţi din afara sistemului, deţinuţii i-ar “traduce” pe toţi, fiindcă nu ar înţelege nimic”. Emanoil Bota a învăţat, de-a lungul timpului, să se descurce cu argoul, dar, la începutul carierei, i-a fost greu, pentru că nu înţelegea ce se vorbea în celule şi trebuia să se roage de agenţi, sau de ceilalţi ofiţeri. Se instruiau reciproc.
La fel a păţit şi directorul actual al Penitenciarului Bârcea Mare, subcomisar de penitenciare Daniel Ţugmeanu, care conduce acum o instituţie care funcţionează ca “o unitate de executare a pedepselor privative de libertate cu regim semideschis şi deschis, pentru bărbaţi majori”. În prezent, sectorul de deţinere are şase secţii – cinci pentru regim semideschis, unde Secţia 1 include o parte şi pentru tranzit, la care se adaugă încă o secţie pentru regim deschis, cu o capacitate de 1120 de locuri. Aici deţinuţii au spaţii de cazare, dar şi locuri destinate desfăşurării activităţilor educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică, asistenţă socială şi sportive.
“Iarbă” de penitenciar
“Este unul dintre lucrurile pe care nu le afli la cursuri, la facultate. Nu te învaţă nimeni argoul deţinuţilor. Constaţi efectiv când ajungi la penitenciar şi vorbeşti cu deţinuţii, atunci, de la prima «întâlnire» îţi dai seama că ceva este în neregulă, când îi auzi pentru prima oară vorbind în argou – sunt cuvinte pe care nu le-ai mai auzit sau chiar dacă le cunoşti nu înţelegi ce caută în frază. E ciudat. Eu ţin minte că le-am cerut unor colegi cu experienţă să îmi explice ce se întâmplă”, îşi aminteşte directorul Daniel Ţugmeanu. Acesta spune că domeniul “vorbelor de puşcărie” evoluează continuu: se perfecţionează ei, se perfecţionează şi gardienii, dar “nu prea ajungi să aflii totul, aşa că, da, ne mai păcălesc şi apoi ne râd pe la spate şi zic că ne-au tradus”, recunoaşte Lucian Feraru, unul dintre angajaţii instituţiei.
“Şcolirea” în limbajul penitenciarelor are loc mai ales în orele de plimbare de care beneficiază deţinuţii
Cu aproape 30 de ani de experienţă în domeniu, fostul director recunoaşte că se temea de ceva: “Nu ţin minte ca noi să fi avut cazuri, dar alte penitenciare, da. Ne era frică să nu aducă droguri, pentru că habar nu aveam cum le ziceau ei în argou. Îmi amintesc că, prin 2007, s-a eliberat un băiat şi mi-a lăsat să citesc o scrisoare. Până atunci, habar nu aveam cum se numeau drogurile uşoare. Mi-a scris că îi era dor de iarbă”. Tinerii ar putea zâmbi şi spune “ce naiba, toată lumea înţelege care e treaba cu «iarba»”, dar fostul director are totuşi o vârstă…
Limba secretelor de după gratii
Angajaţii de la Bârcea Mare ştiu că cei mai periculoşi, din acest punct de vedere – al argoului – sunt deţinuţii cu state vechi prin puşcărie, care cunosc la perfecţie limbajul de carceră. Gardienii se descurcă cum pot – fac “schimb de experienţă” între ei, după ce află “traducerile” de argou tot de la puşcăriaşi. Se pare că sunt două “momente” în care aceştia vorbesc – atunci când sunt supăraţi pe colegii de celulă sau când vor să obţină câte o mică favoare. Paznicii se feresc şi sunt extrem de atent la “vieţaşi”, adică cei cu pedepse pe viaţă sau – şi mai rău şi pe alte vremuri – la condamnaţii la moarte. “Ăştia nu mai aveau nimic de pierdut. Îmi amintesc de unul, Chinezu’, executat după ce a omorât o familie de doctori din Deva, prin anii ’84 – ‘85. Acesta era teribil de periculos, putea oricând să te atace, să te lovească, de aceea era vital să înţelegem ce vorbea cu ceilalţi”, povesteşte fostul director Emanoil Bota. Pe vremuri, gardienii aveau voie şi să deschidă şi să citească scrisorile deţinuţilor. Când nu înţelegeau un cuvânt din ceea ce citeau, mergeau la informatori, numiţi în argou, de cei din spatele gratiilor: “prăduitori”.
Dacă ofiţerii înţelegeau argoul folosit sau descris în texte, ştiau ce să caute în bagajele rudelor venite la vizită: “presate”, conserve – în traducere, “frecată”, adică ness sau portocale ori bancnote de diferite valori. Acum, s-a terminat cu citirea scrisorilor, gest considerat ca “viol al corespondenţei”, aşa că agenţii de penitenciar pot doar să tragă cu urechea când deţinuţii vin la vorbitor, participă la vizite, adică “la gălăgie”, sau se folosesc de dreptul de a da telefon. În realitate, în argoul de penitenciar sunt folosite sute de cuvinte: fiecare lucru are porecla lui, începând de la mâncare, la restul lucrurilor interzise într-o celulă: “Îmi amintesc că nu înţelegeam nici cum de ce vorbeau de “caleaşcă”, apoi mi-au explicat colegii că este o poreclă pentru trimiterea unui pachet de la geamul închisorii: într-o plasă legată cu sfoară se coboară lucrul respectiv până la un geam de la unul din etajele inferioare”, explică directorul Daniel Ţugmeanu.
Alţi agenţi se trezesc că unul dintre deţinuţi vorbeşte într-o zi că, într-o anumită dată, vine trenul. Nu are nimic în comun cu transportul pe calea ferată şi nici cu biletul către casă după eliberare. Pur şi simplu, în închisoare, tren înseamnă telefon mobil dotat cu toate accesoriile necesare: “Era o vreme când, la o emisiune de la un radio local din Deva, emisiune care dădea manele, se ajunsese la un paradox – toate dedicaţiile sau majoritatea erau de la deţinuţi”, spune agentul Lucian Feraru. Echipele care merg peste deţinuţi în celulă, neanunţate, un “pluton” care vrea să găsească lucrurile dosite, se trezeşte cu o întrebare: “Faceţi piaţa?”. Gardienii ştiu că acest limbaj a fost inventat special pentru ca deţinuţii să poată vorbi cu ei de faţă fără a fi înţeleşi. Uneori le iese, alteori ba. Dacă deţinuţii nu s-ar deconspira, ofiţerii nu ar înţelege ce îşi vorbesc.
Import de argou
În Penitenciarul Bârcea Mare, erau la finele anului trecut, potrivit statisticilor, 1073 persoane private de libertate – în regim deschis – 138 deţinuţi, în regim semideschis – 924, alţii, neincluşi, în număr de 11. Toţi folosesc mai mult sau mai puţin cuvintele de argou: se înţeleg în celule, strigă de la etaj la etaj prin geamurile deschise, fac şi schimburi pe ferestre cu caleaşca. La pârnaie, lumea lor este când se pot plimba, relativ liberi, prin curţile interioare. Pe lângă argoul folosit ca o limbă străină, pe deţinuţi îi mai ajută şi imaginaţia – au timp liber berechet, timp pe care şi-l ocupă inclusiv cu ascunderea lucrurilor pe care legea le interzice la deţinere. Gardienii găsesc telefoane mobile în cele mai inedite locuri din camere: lipite cu pâine de perete, ascunse în lemnul mobilierului, în ţevile de scurgere ale toaletelor din camere şi chiar în crucifixuri închipuite special cu locuri de dosit.
Vestea că un deţinut a primit o sticlă de suc plină de prezervative umplute cu alcool a făcut pe vremuri deliciul închisorii. Cei care reuşesc să învingă vigilenţa paznicilor şi să strecoare în celule telefoane mobile, le folosesc doar noaptea, când le scot pentru a vorbi cu rudele şi prietenii: de multe ori, folosesc şi cu ei acelaşi limbaj de argou, aşa că este un mister cum ajunge o femeie în libertate să înţeleagă “Codul Puşcăriaşilor” pentru a pricepe ce-i spune soţul. Câteodată, deţinuţii nu se sfiesc nici să ameninţe martorii la telefon – oficial, deţinuţii de la Bârcea Mare au dreptul la câteva telefoane pe lună date de la telefonul fix al instituţiei, dar cele mai importante “comunicări” tot de pe mobile se fac. Şi termeni noi apar tot timpul. “Gândiţi-vă că la noi vin deţinuţi din toată ţara, alţii au trecut pe la şapte-opt penitenciare înainte să ajungă la noi şi aduc cu ei termeni noi. Aşa că vorbim şi de un argou comun la nivel naţional şi de unul specific celor de la Bârcea Mare. Apar mereu denumiri pentru obiecte noi. Avem mereu ce învăţa”, spune agentul Lucian Feraru. Spre exemplu, în închisori, comandanţii de secţie sunt numiţi cu termenul de “SS-işti”.
37 cu 1 – ai tupeu
v. s. d.: vineri, sâmbătă, duminică
vultur: procuror
a vomita: a recunoaşte infracţiunile
din dragoste: duba penitenciarului
donator: deţinutul care plăteşte pentru protecţie
gealatul: deţinutul plătit pentru a asigura protecţie
muşte: antecedente penale
nană: prieten
unchi: deţinut respectat
duplex: act sexual între deţinuţi
ghidon: cap
vampir: deţinut cu dinţi lipsă
buton: cuţit cu buton, confecţionat ilegal în puşcărie
bubulină: amantă
Dubai: închisoare cu condiţii bune
extemporal: informare scrisă către gardieni
crocodil: telefon mobil
bun de ras: fraier
ariel: deţinut care spală hainele colegilor
avion: semnal, mesaj
porumbel: scrisoare ilegal trimisă în exterior
injecţie: mită
a peţi: a trăda, a denunţa
mort: obiect interzis de regulament
Mengele: medicul închisorii
Iordan: minciuni
Dicţionar de puşcăriaş
Viorel Horea Tântaş
“Unii spun că dacă ştii 3.000 de cuvinte dintr-o limbă, o cunoşti destul de bine. Prin urmare, în mediul penitenciar s-a născut o nouă limbă”, a declarat, la lansarea volumului, Viorel Horea Tântaş, autorul singurului dicţionar care cuprinde limbajul de argou al deţinuţilor români. Nu mai puţin de 3.228 de termeni! Toate cuvintele şi expresiile de argou au fost adunate de autor când era angajat al Penitenciarului de Maximă Siguranţă Gherla. “Am fost cucerit de limbajul persoanelor private de libertate. Am cerut aprobare de la Administraţia Naţională a Penitenciarelor să merg la mai multe penitenciare din ţară: Aiud, Craiova, Timişoara şi Cluj. Am stat de vorbă în special cu recidiviştii”, a declarat autorul, care a scris în 2001 şi o culegere de folclor de puşcărie “Tristă-i duminica zilelor mele – 100 de cântece de puşcărie de la Gherla”.
Timp de două decenii, autorul a constatat că diferenţele limbajului de argou sunt nesemnificative de la o regiune la alta şi termenii sunt folosiţi, cu mici diferenţe, în toate penitenciarele româneşti. Poetul creştin Viorel Horea Ţânţaş este şi un cărturar autentic. Profesor de istorie, absolvent al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, după câţiva ani de dăscălie rurală, s-a hotărât să îmbrăţişeze o profesiune care, cel puţin pe mine, m-a contrariat la început: ofiţer la Penitenciarul de Maximă Siguranţă din Gherla, în cadrul Serviciului Socio-Educativ. A fost un moment crucial nu numai în viaţa sa, ci şi în biografia lui intelectuală.
[…] Cartea de faţă se înscrie în continuarea culegerii de folclor de puşcărie «Tristă-i duminica zilelor mele». La expresia lirică a cântecului şi a doinei de jale, se adaugă acum un limbaj oarecum specializat, pe care lingviştii îl numesc cu un termen împrumutat din limba franceză – argou: «Dicţionar de puşcărie. Limbajul de argou al deţinuţilor din România»”, scrie în prefaţa lucrării Ion Buzaşi. Uneori, puşcăriile sunt numite “bodârlău”, perioadei de detenţie i se spune “puntea suspinelor”, violatorii sunt “violonişti” iar “regina nopţii” este termenul deseori folosit pentru duba poliţiei. Cocainei i se spune albitură, iar casei de bani, purcea.
Dacă un deţinut urează cuiva “să trăiască ca morcovul”, nu e deloc de bine, urarea înseamnă de fapt “să ajungă în pământ”, în timp ce “a paşte muştele” se traduce prin “a pierde vremea”, iar foamei i se spune, cu umor, “insuficienţă castronală”. Toţi aceşti termeni, şi mulţi alţii, îi găsiţi “Dicţionar de puşcărie (argoul deţinuţilor din România)” apărut la Editura Napoca Star, în anul 2007, volum extrem de interesant publicat de Viorel Horea Ţânţaş, caracterizat de scriitorul şi jurnalistul Radu Ţuculescu drept: “…poet creştin, în anumite momente ale vieţii sale, chiar dacă a trăit, ca ofiţer, câteva decenii în mediul penitenciarelor de maximă siguranţă. Ori poate tocmai de aceea…
O lucrare unică în felul ei, o lucrare de pionierat, plină de savoare, pe care o citeşti cu încântare, cu zâmbetul pe buze şi care-ţi oferă surprize (lingvistice) la fiecare pagină. Şi cred că dorinţa autorului de a face un “real serviciu lingviştilor, scriitorilor, dramaturgilor, scenariştilor, psihologilor, sociologilor, juriştilor, psihiatrilor, lucrătorilor din închisori…” este perfect justificată şi poate prinde contururi. Căci, nu-i aşa, penitenciarul este oglinda societăţii în care funcţionează. Chiar aşa…”.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.