Om de cultură, cu activitate semnificativă în judeţul Hunedoara dar şi în ţară, Paulina Popa a lansat zilele trecute un nou volum de versuri, intitulat sugestiv “Iubire”. Scriitor, manager de editură, dar şi energic organizator de evenimente, doamna Paulina Popa reprezintă un model de luptător, ce foloseşte spiritul ca armă, într-un război din ce în ce mai sofisticat. Iubirea despre care ne vorbeşte autoarea este un motor al universului şi o găsim prezentă în creaţia sa, putând fi percepută de cei care o caută. Am realizat cu ocazia lansării de carte un interviu pe care vă invităm să-l citiţi.
Definiţi-vă ca scriitor, Paulina Popa
Am avut ocazia să mă exprim de multe ori pe tema definirii unui scriitor. Pentru a mă defini pe mine, ca scriitor, este mai complex, mai ales dacă mă gândesc la multitudinea conştiinţelor pe care trebuie să le încorporeze un scritor. În primul rând, scriitorul trebuie să fie conştiinţa societăţii în care trăieşte, apoi, conştiinţa unui subconştient (dacă îmi daţi voie să spun aşa) pe care nu-l poate stăpâni şi conştiinţa unei societăţi ce va să vină / o stare vizionară fără de care un scriitor nu va fi în “mâine”. Dar pentru că ne adresăm unui public normal, voi spune simplu: mă pot defini ca un scriitor care scrie în stările extreme ale trăirii, căutând mereu o lumină în care să se desfăşoare. Despre lumina aceasta poate că este impropriu să mă exprim, atâta vreme cât, în toate cărţile pe care le-am scris, lumina este preponderentă, iar în sufletul meu port un copil de lumină care îşi face de cap în fiecare vers.
Despre sentimentul iubirii, aşa cum este el înţeles în 2013. Volumul “Iubire”?
În debutul cărţii se poate citi: “«Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi» (Ioan 15:12-13)”. Aceasta este IUBIREA cu majuscule, este esenţa. Cartea “IUBIRE” nu se desfăşoară doar în cercul sacrului, al iubirii creştine, aceea din Sfânta Scriptură, ci şi în cercul iubirii în general, a iubirii care înseamnă “şi om şi pom şi floare şi… duşmanul tău” (din vol. “Rugă Mântuitorului”), dar şi iubirea, ca motor al universului. Nimic din tot ceea ce poate să înfrumuseţeze viaţa noastră, nimic din tot ceea ce a dus şi duce fără-ncetare la progres, benefic omenirii (asta pentru că nu vorbesc despre “progresul” – care ucide), înmagazinează foarte multă iubire. Dumnezeu porunceşte iubirea, El ne angajează în Iubire, ne trimite spre ea. Numesc iubirea: “stâlp de lumină ce uneşte cerul cu pământul şi omul cu om”, şi nu pot exclude iubirea pentru semenul nostru… Cred că am vorbit prea mult. Cartea IUBIRE vine cu o dorinţă de a înfrumuseţa, atât cât poate fiecare percepe frumosul (depinde de om), această primăvară.
De ce scrieţi?
M-am trezit scriind. Nu ştiu de ce scriu, dar ştiu că nu pot trăi, nu pot privi ori respira altfel. Stiu doar că pentru mine scriitura este ca un izvor care îşi înmulţeşte apa pe măsură ce scriu. Este o eliberare, un zbor. O fereastră prin care privesc, detaşată, viaţa mea aşa cum doresc să o trăiesc. Pentru mine nu există stilul scriitorului. Acesta poate fi doar o scuză a eşecului. Scrii bine sau nu! Atunci când spun scriitor mă refer la cei care scriu bine. Scriu mult pentru că nu pot altfel, dar şi pentru că scriind mult îmbogăţesc fiecare stare poetică. Îmi place să cred că verbul “a vedea” joacă un rol major în scris. Asta pentru că ochiul care vede, şi nu cel care înfrumuseţează figura, este “vinovat”, scrisul fiind doar urmarea. Scriu pentru că nu ştiu de ce scriu.
Ce a făcut să vă asumaţi postura de manager de editură?
Vin dintr-o familie care şi-a gestionat foarte bine viaţa şi cred că acolo, în copilărie, am învăţat că putem să ne facem o viaţă aşa cum dorim noi. Am dorit să fiu, cumva, propriul meu manager. Nu puteam să stau cuminte în formaţie, executând comenzi ca un câine la dresaj. Am pornit o afacere cu carte şi, chiar dacă profitul este minim, satisfacţia spirituală este suficientă pentru a duce mai departe ceea ce am pornit în 1994. Apoi, îmi place ceea ce fac şi iubesc cartea. Asta e suficient!
Mai există public de carte?
Se produce un fenomen îmbucurător. Tot mai mulţi tineri se îndreaptă spre carte. Asta atunci când vorbim de scris. Când vorbim despre achiziţia de carte, de public care cumpără carte, tot mai puţin public… tot mai puţin. Se mai caută, diminuat totuşi, cartea de ştiinţă ori practică.
Cum susţine statul cultura scrisă?
De-a lungul timpului au existat societăţi care au intervenit, dirijând, cumva, cultura şi asta a făcut mult rău societăţilor omeneşti. Concluzia unor oameni de ştiinţă, sociologi, filosofi, istorici, politologi, converge spre ideea că politicile prin care se intervine în cultură duc spre un dezastru cultural şi nu spre progres, mai ales atunci când intervenţia are la bază susţinerea pe criterii politice, dirijarea spre anumite orienţări. Personal, cred că statul ar trebui să propună politici de subvenţionare a unor reviste culturale, în special cele literare, a unor cărţi de literatură, selectate în urma unor foarte riguroase bareme şi nu după prietenii de partid, cum s-a întâmplat la noi în ultimii ani. Oricum, scăpând totul de sub control, mă refer aici la controlul sinelui, al bunului simţ, mă refer la un control moral, în 1990, vremurile fiind foarte tulburi, multe gunoaie au ieşit la suprafaţă, ceea ce a determinat o răsturnare a scării valorilor. Nu ştiu dacă cineva, vreodată, va reuşi o reaşezare a ei. Cât priveşte beneficiul pe care ar fi trebuit să-l aducă liberalizarea care s-a produs în cultură după 1990, el nu se vede încă. Mai intervin numeroasele criterii prin care actul cultural trebuie să răspundă cerinţelor cetăţenilor, pentru a intra în sfera de interes a edililor, ceea ce este un dezastru, mai ales dacă ne gândim că majoritatea cetăţenilor nu au un gust cultural educat. Nici nu emit pretenţia de a fi “toţi o apă şi-un pământ” atunci când vorbim despre gusturile artistice. Poezia, cea care este esenţa vieţii mele, se adresează, dintotdeauna, unui public foarte restrâns. Cred că o intreprindere – pe numele ei “Impresariat cultural” – ar fi foarte necesară acum.
Mai este Uniunea Scriitorilor de folos scriitorilor?
La ora actuală, USR nu-i mai este de folos nici măcar sieşi. Poate doar celor care sunt retribuiţi pentru a sta pe scaun şi a încasa de la scriitori taxe. O instituţie care nu face nimic, nu comunică, nu este deschisă spre comunicare, o instituţie care este condusă dezastruos. Scandaluri peste scandaluri, mizerii cu conotaţii sexuale. Un lucru bun este totuşi faptul că sunt scriitori mari, valoroşi în Comitetul director al USR, în Consiliul USR şi sper că într-o zi ei vor conduce şi nu “circarii mitici”. Totuşi, un mare rol îl are comisia de validare a celor ce doresc să se înscrie în uniune, impunând o rigurozitate şi o analiză pertinentă a operei celui ce doreşte să acceadă în rândul scriitorilor. Se impunea acest lucru. Altfel s-a fi produs o degringoladă prea mare. Personal, aş dori ca USR să fie condusă de un om vertical, sobru, bun manager al Uniunii şi al operei proprii, nu neapărat de cei de la “centru”, care uită că “centrul poate fi în provincie!”.
