Ascuns în craterul unui vulcan ce s-a stins de mii de ani, un sat de munte adaposteste si acum urme ale trecutului. Cândva aici, la doar 20 de kilometri de Deva, era adevaratul „El Dorado” al Europei, locul în care toata lumea venea sa se îmbrace în aur. Lucrurile au fost însa ordonate de dominatia Imperiului Habsburgic, de respectul pentru Împarateasa Maria Tereza si de umilinta celor veniti aici la munca de prin toate colturile continentului. Acum satul se numeste Sacarâmb, de la localnicii care cu aproape 300 de ani în urma se îndemnau unul pe celalalt „sa caram, sa caram piatra lucitoare ca sa facem avere”. Pietre lucitoare nu se mai cauta. Ungurii, nemtii, italienii, slovacii si chiar românii au plecat, mai ales dupa al doilea Razboi Mondial. Astazi, „bogatii” au revenit însa pentru a-si amplasa o casuta de vacanta la care sa ajunga macar o zi pe saptamâna, cu masina lor cea noua si scumpa, ca sa admire minunatia de peisaj ce dainuie de mii de ani.

Sacarâmb este acum un sat de vacanta. Nimic din linistea lui nu te duce cu gândul spre tumultul de alta-data, spre sutele de care cu boi ce duceau cel mai bogat minereu care s-a gasit vreodata în Europa, spre miile de oameni care sfredeleau maruntaiele muntilor doar cu ciocanul si cu dalta, spre sutele de mesteri care-si duceau traiul ajutându-i pe mineri sa traiasca si sa munceasca mai bine, prin obiectele pe care le confectionau. Doar cronicile scrise cu zeci si sute de ani în urma, evidentele administrative de prin muzee si câteva fotografii de epoca arata o localitate foarte bine dezvoltata. Povestile, multe neconsemnate, se pierd deja sub paturile asezate repetat de timp, an dupa an. Un singur „baies” pasionat de trecutul locului se mai afla la Sacarâmb.


Gheorghe Colisar are 76 de ani. S-a nascut la Sacarâmb, fiind urmasul unui miner slovac venit aici la munca, la mijlocul secolului al XVlll-lea, atunci când Împarateasa Maria Tereza a decis sa revitalizeze mineritul din Transilvania, mai ales pe cel din Muntii Metaliferi (la capatul sud-estic al carora se afla si Calvariberg – cum era denumit initial „orasul de munte”, ce a purtat apoi numele de Nagyag, înainte sa se adopte denumirea româneasca de acum). Ca sa ajungi la casuta lui, trebuie sa traversezi aproape tot satul si sa iei pieptis o panta abrupta ce urca spre ruinele primei biserici greco-catolice a satului. Merita însa efortul. Nea Gheorghe nu poate fi mai bucuros decât atunci când cineva îi cere sa povesteasca despre aceste locuri cu totul speciale. În plus, de pe bancuta amplasata în vârful coastei (într-un loc în care, daca ai rau de înaltime, sigur nu te simti prea bine) Gheorghe Colisar poate indica cu precizie toate punctele importante ale „orasului de munte”, ca sa-si ancoreze povestea mult mai bine în realitate: „Sa tat fie vreo doua - trii sute de ani d-atunci. Sa spune ca un porcar din Nojag, din satul de mai în jos, o venit cu porcii p-aici. Or râmat porcii, pa valea asta mai în sus, s-or dat de aur”, îsi începe batrânul povestirea, iar ce spune el e adevarat, mai ales ca acelasi lucru este aratat si în notele de calatorie ale lui Ignatie Born, fiul unui proprietar de mine din Certej – comuna ce include acum Sacarâmbul: „Valahul Armenian Iohn, este primul care a adus tatalui meu descoperirea sa”, arata cronicarul, care mai adauga ca, imediat, tatal sau a decis deschiderea de mine la Sacarâmb.




„Or dus aurul la Viena. Acolo or zâs împaratii ca n-or mai vazut ase aur de fain” – continua Gheorghe Colisar ajungând la subiectul sacarâmbitei, cum este denumit minereul cu cea mai mare concentratie de aur gasit vreodata în Europa. „Sacarâmbita asta ase o fost numita dupa loc. Aur de 24 de karate, domnule, mai fain cum nu s-o vazut v-odata. Or gasit oamenii p-aici si aur nativ, de n-o trebuit prelucrat pre mult. Povesteau bunicii mei ca cine gasea câte un filon era rasplatit de Împarat. Sacarâmbu o fost al mai mare oras de p-acilea la o vreme. Când eram io copil sigur era al mai mare”. Iar nea Gheorghe are din nou dreptate. Documente de arhiva arata ca în 1930 Sacarâmb ajunsese la o populatie de 14.000 de suflete, aproape dubla fata de cea a orasului Deva la acea vreme si tripla fata de cea a Hunedoarei, cel mai mare oras al judetului, în zilele noastre. Batrânul povesteste ca si în 1946, când el a intrat pentru prima data în mina, la o tona de minereu se obtineau 4 kilograme de aur pur. Treptat însa filoanele au încetat sa mai apara: „Catre sfârsitul anilor 70 am ajuns sa scoatem doar un gram la tona de minereu. Eu am iesit la pensie în 79, s-apoi în 83 sau 84, minele s-or închis”. Exploatarea aurului de la Sacarâmb a fost extrem de intensa. Pe o arie relativ mica se afla nu mai putin de cinci guri de mina. Galeriile se întind pe sub toate dealurile din zona. Una dintre ele se vede si acum chiar în centrul fostului oras de munte.




Sacarâmb era, din punct de vedere etnic, un conglomerat, o amestecatura de români, maghiari, sasi, secui, slovaci, polonezi, cehi si italieni. Toti traiau si munceau într-un perimetru de numai un kilometru patrat, arie delimitata la nord de Dealul Sarcau, la Sud de Dealul Maria, la Est de Culmea Bisericii, iar la vest de Coltul cu Cruce si Zuckerhut. Ultimele doua au fiecare povestea sa. Coltul cu Cruce este de fapt un deal la bazele caruia s-a exploatat unul dintre primele zacaminte de aur gasite în zona. Fiind foarte bine delimitat, pe vârful dealului unul dintre mesterii italieni cioplitori în piatra a amplasat o cruce mare, astfel încât fortele divine sa-i ajute pe oamenii care munceau la baza dealului sa razbeasca atunci când le era mai greu si sa-i fereasca de necazuri. Zuckerhut a primit acest nume dupa bucatile nemtesti de zahar în forma de palarie aduse la magazinele din orasul de munte. „Tata lumea stia aici si româneste si ungureste si nemteste. Daca mereai la bolta sa ceri un kil de faina, puteai sa-l ceri în oricare din graiurile astea ca vânzatoarele te întelegeau. De fapt aveam a mai mare piata din tat tinutul asta. Veneau oameni cu toate cele de vânzare si fiecare se-ntelegea cu fiecare mai cu o vorba în ungureste, ba-n nemteste, ba-n româneste”, îsi aduce aminte ghidul nostru prin Sacarâmb.


În centrul localitatii se gaseste un platou suspect de neted, dat fiind relieful accidentat al zonei. Este vorba însa despre o halda de steril pe care s-a amplasat, la un capat, „cooperativa” – magazinul alimentar al vechiului oras. În preajma platoului, pe o „vaiaga” plina cu vegetatie, se mai vede si acum o gura de mina. Mare parte din platou este însa ocupata de un parc bine umbrit de brazii plasati de jur împrejur. Parcul gazduieste un monument de fonta ce îi este dedicat profesorului Iosef Fratzenau, cel care a deschis si coordonat la Sacarâmb prima scoala superioara de minerit din Sud-Estul Europei. Generatii întregi de ingineri si subingineri minieri s-au instruit în orasul de munte al Metaliferilor. La câtiva metri de monument, mai sta si acum o scena de piatra pe care, cu mai bine de o suta de ani în urma, ofereau reprezentatii trupe de teatru si opera aduse tocmai de la Viena. Sacarâmb era o locatie foarte importanta pentru Imperiu. Însusi Franz Ioseph venea de câteva ori pe an aici ca sa inspecteze exploatarile de aur. Dupa ce vorbea cu oamenii, urca pe dupa Coasta Bisericii si se relaxa la vânatoare într-o padure seculara de fag, numita de oamenii locului si „padurea de argint”, din cauza nuantei de gri deschis a scoartei copacilor. Marturie a trecerii lui Franz Ioseph în zona sta izvorul amenajat în stânca si încrustat cu numele lui, undeva în mijlocul padurii, aproape de un popas folosit si acum de vânatori si iubitorii de natura. Tot în sat mai dainuie si astazi cladirea vechii scoli de ingineri minieri. Celelalte patru guri de mina mai sunt si ele, doua în sat si altele doua, pe Valea Mariei în sus, ascunse de copaci. Oamenii, putini câti au mai ramas, se descurca cum pot, lucrând la padure, traind sufleteste din povestile bunicilor baiesi prin ale caror mâini au trecut, cu decenii în urma, sute de kilograme de aur scoase din maruntaiele dealurilor ciudate care înconjoara satul.