Este considerat cel mai constant dintre jucatorii de ieri si de azi din fotbalul românesc. A fost component al asa-numitei „generatii de aur”, iar de curând l-a detronat pe Hagi la numarul de selectii în echipa nationala. A plecat de la stâna lui Gigi Becali, atunci când lupii se înmultisera prea mult pentru a mai putea trai în limitele suportabilitatii. A iesit tiptil din Capitala. Cu motoarele turate, a luat apoi drumul pribegiei spre destinatii anonime din provincie. Iar de ceva timp, a prins radacini în ceea ce unii credeau a fi doar un scurt popas la o echipa abia rasarita în prima divizie. O trupa modesta, dar promitatoare, din Cluj-Napoca. A pus osul la treaba cum a vazut el ca se poate în tari straine si mult prea civilizate, iar rezultatele nu s-au lasat mult asteptate. Ati ghicit. Îl cheama Dorinel Munteanu, antreneaza (din teren) pe CFR Cluj si si-a propus sa sparga sloiul gros de gheata al ierarhiei din campionatul mimat al Diviziei A. Un sezon în curs, o dorinta tip recurs, un titlu râvnit din rasputeri. Omul, pur si simplu, nu mai vrea sa vada echipa din Capitala pe prima treapta a podiumului. No comment asupra sanselor de realizare a unei atari ambitii. Altceva conteaza cu adevarat în prezenta cuvântare.


SI totusi...Etapa, meci-derby, deplasare la Bucuresti. Aterizare, la propriu si la figurat, în „groapa”. Dinamo-CFR Cluj, o partida, în-jur de 90 de minute, un scor de handbal, laolalta cu o sumedenie întreaga de grozavii. Desi în ultimul timp ne-am obisnuit, de voie, de nevoie cu averse si torente de apa cazute în plina zi sau noapte, cu bolboroseli de balta tabarâte din nori sau revarsate de pe versanti, totusi antrenorul clujenilor a avut (asteptata) „onoare” de a împartasi o cu totul alta soarta. Din înaltul tribunelor ticsite, în general, de specimene lipsite de orice simt al realitatii sau al deja banalului „fair-play”, Munteanu al nostru a avut nevoie de umbrela. De una solida si cu pereti dubli, numai buna pentru a face fata dejectiilor recitate de cocalarii adunati în haita pe stadionul dinamovist. A fost facut albie de porci, atunci când, naiv, nu mai credea sa apuce „norocul” de a mai fi gratulat în asemenea fel. Mai ales acum, la sfârsit de cariera stralucitoare de jucator. Personalitati frustrate în cel mai cumplit hal cu putinta, baietasi de cartier, laolalta cu indivizi haituiti de neveste prin camerele apartamentelor îngramadite, dar si pustani cu fata înca devorata de cosurile pubertatii, iata, doar în câteva cuvinte, juriul competent care taxeaza asa-zisele gafe ale jucatorilor si antrenorilor. Iata, asadar, distinsele figuri care l-au înjurat la unison pe Dorinel acum câteva zile...
Trebuie tinut cont de faptul ca românul - sau, ca sa nu generalizam nedrept, un anumit tip de român - nu este facut sa se transforme peste noapte în public, fie el spectator sau telespectator. Stadioanele patriei sunt unul dintre cele mai elementare exemple în acest sens. Mai vizibila în cazul echipelor bucurestene, data fiind si mediatizarea suplimentara de care ele beneficiaza, mania versificarii înjuraturilor a devenit un adevarat sport national. Dupa cum, sport national au devenit si diversificarea lor, violenta cu care sunt rostite si „ura” debila cu care îl vizeaza pe cel incriminat. La capitolul arta, introducem lamentarile burlesti ale unor agramati cu voci groase, fete ravasite de alcooale ieftine si ochii vinetii dupa ce au încasat oaresice complimente din partea dusmanilor din galeria omoloaga. Ologiti la spirit, dar plini de tupeu atunci când cutreiera drumul spre stadion în turma, respectivii devin încet, dar sigur, exponate pretioase ale albumelor cu socio-pati. Si asta, cu atât mai mult cu cât, de ceva vreme, sticlele televizoarelor stau sa se sparga la fiece etapa. Stau sa se faca tandari de cea mai noua obsesie a hingherilor parasutati în tribune: bataile cu jandarmii. Curaj, mai nene, cu toptanul. Manipulare cu carul si amputari cerebrale cu precizie chirurgicala. Razboaie capabile sa ofere cel mai jalnic episod al unui scenariu tâmp cu „gladiatori”, altfel, hamesiti de foame.
...De orice fel de foame. Fie ea determinata fiziologic, fie generata de inhibitii felurite, jene de tot felul si dorinte de falsa „afirmare” a „eu-lui” maturizat sub limita pragului de saracie. Indivizi impotenti, când este vorba de probleme reale, însa precoce în aruncatul cu saliva, atunci când spiritul de turma îi transforma din nimicuri în „barbati feroce”. Portret robot. În general, galeriile de fotbal din umila noastra tarisoara releva de doua atribute, împerecheate, de altfel, la modul cel mai mizer cu putinta. Le-am putea, fara de greutate, scrie cu litere de doua schioape - banalitate sI grosolanie. Fireste, acestora le mai pot fi adaugate serii întregi de alte si alte caracteristici, însa, deloc în chip onorant. Un fenomen se distinge, însa, de departe. Asa cum nu de putine ori am fost acuzati sau scuzati ca avem nimic mai mult decât o cultura mimetica si doar atât - cu toate consecintele evidente care decurg de aici – nici hoardele de suporteri nu fac exceptie de la ghinionista regula. „Imitati, imitati, ceva tot ramâne!”, rasuna în epoca un dicton cu iz leninist. Important este, nu-i asa, ca am fost blestemati cu nume de galerii dintre cele mai pestrite, de la italiene la englezesti, fara, bineînteles, sa fie adoptate si minime elemente de structura ale trupelor de „tifosi” de peste „graniti” si frontiere. Desantata goliciune...
Si, probabil, nici nu ar putea fi altfel, am spune noi, noi detractorii. Pestele de la cap se-mpute, gaina, tot de acolo da semne de gripa aviara, iar fotbalul românesc, cu tot cu suporterimea Domniei Sale, trepideaza de grotesc înca din chiar „casa” lui proprie si personala. Caci, cu dichis si domestic supra-numita, belicoasa „Casa a fotbalului” este în continuare si de ani masurati în decenii, populata de personagii dintre cele mai dubioase. Nimic nu misca-n front fara ok-ul unor indivizi ahtiati dupa maretia unui statut precar, dupa cum, nimic altceva decât avem în prezent parte nu poate fi cultivat în lipsa unor schimbari drastice în vârful ierarhiei oficiale. Avem Federatie si avem Liga, mai avem si un for de arbitraj si felurite comitete si comitii care paraziteaza sportul-rege cu „gratia” si pacatoasa eficienta cu care un virus „dezoseaza” un sistem imunitar vulnerabil. Porecle de mafioti si la vârf si trupe de idioti, la baza. Neghiobia din tribune merge la pas sincron cu parsivenia capilor din fruntea institutiilor regulatoare ale fotbalului românesc. Adevar este ca inocenta sportului a disparut peste tot în lume unde acesta a devenit în acelasi timp o afacere si un izvor de profituri pecuniare fara precedent. Însa, adevarat este si ca, în acele parti de lume, mârlania, cel putin, a fost eradicata precum mizeria, odata cu introducerea la scara larga a sapunului. Urmeaza etapa viitoare...

Comentarii?