Săptămâna 26 octombrie – 1 noiembrie 2006, numărul 208

REPORTAJ Nomazii pădurilor Ciprian Iancu Ţara Haţegului se poate lăuda cu un număr mare de etnii care o populează de sute de ani. De la românii „băştinaşi”, maghiari, saşi şi sârbi, până la italieni şi rromi. Cei mai mulţi au venit aici la începutul epocii moderne din istoria României. Printre ultimii sosiţi sunt italienii. Ei se află în ultima fază a procesului de asimilare de către români. De la aproape 1.000 de suflete, câte erau cu un secol în urmă, au rămas doar câteva zeci în trei sate. Italienii din Ţara Haţegului mai au acum doar numele şi limba. Italienii au venit în Ţara Haţegului, cu un secol şi jumătate în urmă, cam după aceeaşi reţetă aplicată acum de românii care pleacă la muncă în străinătate: mai întâi un tânăr şomer, venit aici pentru că avea de lucru, după care un frate, apoi soţia şi copiii. Majoritatea „coloniştilor” italieni erau tăietori de lemne rămaşi fără slujbe în satul natal şi tentaţi de banii frumoşi care se câştigau la acea vreme în Transilvania. „Din câte-mi aduc aminte şi din ce-mi povestea bunicul meu, ei erau un fel de nomazi ai pădurilor. Mergeau acolo unde era pădure de exploatat. Tatăl şi bunicul meu au ajuns chiar şi-n Munţii Tatra la tăiat de lemne”, spune Luigi Di Gaspero, liderul comunităţii italienilor din zona Haţegului. Doar primele două generaţii şi-au păstrat îndeletnicirea. Odată cu finele primului Război Mondial, exploatarea lemnului în Ţara Haţegului a scăzut în intensitate. Fiecare italian şi-a trimis copiii la şcoală, la şcoala românească, pentru a putea învăţa alte meserii şi pentru a nu fi nevoiţi, la fel ca ei, să cutreiere Sud-Estul Europei pentru a-şi câştiga existenţa. „Am venit de foame, plecăm de foame” A fost cel mai important pas în procesul scurt dar eficient de absorbţie al comunităţii italiene de către români, pe lângă procesul lung şi sigur al căsătoriilor „mixte”. Aşa se face că bătrânii de acum ai comunităţii italiene din Haţeg sunt foşti lăcătuşi, contabili, maiştri în siderurgie, iar unii dintre copiii lor sunt avocaţi, medici, ori şomeri care-şi caută de lucru în ţara străbunilor - Italia. Într-o asemenea situaţie se află Petru Luchini (60 de ani). Acum este pensionar. A muncit o viaţă-ntreagă la combinatul siderurgic de la Călan. Fiul său, care-i poartă până şi prenumele, în vârstă de 32 de ani, a fost în februarie şi martie în Italia, dar s-a întors acasă pentru că n-a fost aşa cum se aştepta el: „Străbunicul meu şi ceilalţi italieni au venit aici de foame. Cum de foame mergem şi noi acum dincolo de graniţe - spune direct şi hotărât Petru Luchini senior - Fiu-meo a făcut acolo munci pe care nu le-a făcut acasă deloc, cum ar fi să dea şi cu sapa. Dar nu i-au ieşit pasenţele cum a vrut şi s-a întors”. „Il barba gennio” e şeful Petru Luchini este unul dintre liderii italienilor din Ţara Haţegului, însă conducătorul autoritar este Luigi Di Gaspero. Are 77 de ani şi i se mai spune şi „Il barba gennio” (bătrânul înţelept - în traducere aproximativă). Imediat după Revoluţie, în februarie 1990, Luigi Di Gaspero s-a pus pe tren şi a mers la Bucureşti, la Ambasada Italiei, unde, după cum singur recunoaşte, a dat cu pumnul în masă şi a atras atenţia reprezentanţei diplomatice italiene că există descendenţi de italieni cu zecile în zona Haţegului. Nu a durat mult şi a pus apoi bazele filialei din Haţeg a Comunităţii Italienilor din România. A încercat şi chiar a reuşit să organizeze la Haţeg o şcoală italiană. Românii interesaţi să înveţe italiană erau de două ori mai mulţi decât odraslele familiilor de italieni din zonă. „Şcoala” a funcţionat doar câteva luni, pentru că nu au mai fost bani pentru plata profesorilor. Pătimaş, ca „un verro italiano ” Luigi Di Gaspero a fost contabil toată viaţa lui, iar acum îşi petrece bătrâneţea în mica sa gospodărie din Sântămărie Orlea, crescând un porc şi lucrând o bucată de pământ. Când mai scapă de corvoadele agricole îşi face timp pentru „asociaţie”, ţine legătura cu prietenii făcuţi în câteva localităţi din Nord-Estul Italiei, de unde au venit majoritatea tăietorilor de lemne care au fondat comunitatea din Haţeg. „Il barba gennio” vorbeşte tare, este pătimaş şi a rămas cu sufletul tânăr, mai ales când vine vorba de femei: „Eheee!! Sunteţi copii voi. N-am fost uşă de biserică, dar dacă mă mai ardeam cu o zamă, apăi aia trebuia să fie zamă, nu orişice spălăciune”. Când vine vorba de identitatea sa, Luigi Di Gaspero este un adevărat diplomat: „Dacă aş zice că nu-s italian, mi-ar fi ruşine. Dacă aş zice că nu-s român, m-ar bate Dumnezeu!”, iar când îşi motivează decizia de a rămâne în ţară, are argumente subiective: „Dacă aş fi plecat în Italia, acum aş fi continuat să şterg la fund babe. Pe când aici, în Haţeg, toată lumea mă respectă, pentru că am fost şi sunt un om corect. Şi-n fond, italienii nu ştiu ce-s alea sarmalele. Mai mult, oriunde plec, când mă întorc şi ajung cu trenul la Simeria, deja simt că-s acasă. Uneori îmi dau lacrimile când văd Retezatul”. Pe cale de unificare În România italienii sunt organizaţi în două asociaţii: Comunitatea Italienilor din România, cu sediul central la Iaşi, şi Asociaţia Italienilor din România. Cele două vor fuziona nu peste multă vreme, după cum spune reprezentantul italienilor în parlamentul României, deputatul Mircea Grosaru: „Aşteptăm Legea Statutului Minorităţilor pentru a lucra cu un act concret şi valabil. Până la unificarea celor două asociaţii nu mai este mult. În viitoarea structură includem şi noul val de italieni, cei veniţi în România, după Revoluţie, pentru afaceri. Principalul rol al comunităţii italienilor din ţară este acela de a mai aerisi puţin economia, după părerea mea, mai ales că, deşi oficial sunt înregistraţi ca etnici italieni doar 3.331, eu estimez că în România sunt acum peste 40.000 de italieni”. Scurt istoric Primii italieni ajunşi în zonă au fost înregistraţi în jurul anului 1850, cei mai mulţi fiind lucrători forestieri originari din provinciile Belluno şi Udine, din nord-estul Italiei. „Invazia” italiană a cunoscut însă cea mai mare amploare între 1890 şi 1900, majoritatea aşezându-se în satele Sântămărie Orlea, Râu de Mori şi Clopotiva, întreaga comunitate apropiindu-se de 1.000 de suflete. La acea vreme, Pecol, un întreprinzător italian (al cărui prenume nu mai este reţinut de niciun italian din zona Haţegului) a concesionat de la familia nobiliară Kendeffy exploatarea miilor de hectare de pădure pe care aceasta le deţinea în Masivul Retezat. La finele lui 1918, Pecol a murit într-un accident feroviar la Budapesta, în timp ce se repatria împreună cu sute de italieni speriaţi de faptul că Transilvania revenise României. Exploatarea de lemn din Retezat şi fabrica de cherestea şi tocărie de lemn de la Sântămărie Orlea au dat faliment în scurtă vreme. Pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial comunitatea italiană s-a restrâns din nou. Tăietorii de lemne veniţi în zona Haţeg erau în continuare cetăţeni italieni şi erau obligaţi să se înroleze. Scăderea numărului de etnici italieni a continuat şi după instaurarea regimului comunist, mulţi dintre ei reuşind să se repatrieze. Acum, în Ţara Haţegului mai trăiesc aproximativ 150 de italieni. Pădurari „din tată-n fiu” Guido Toniutti (foto) are 64 de ani şi este singurul italian get-beget rămas în comuna Râu de Mori. Deşi a ieşit la pensie de trei ani, continuă să patruleze prin Masivul Retezat pentru că nimic nu-i place mai mult decât să se îngrijească de natură. Este paznic de vânătoare, la fel ca tatăl şi bunicul său. Cei doi fii ai săi, Apollo (37 de ani) şi Silvano (31 de ani) sunt amândoi angajaţi ai Ocolului Silvic Retezat. Prin atitudinea sa, Guido pare însă mai mult „neamţ” decât italian: ”Mă consider un italian care, în acelaşi timp, este şi un bun cetăţean român. Dar nu asta m-a făcut să rămân, ci frumuseţea muncii mele şi frumuseţea ţării, în general. La italieni sunt preţuite şi respectate trei valori primordiale: cultul muncii, respectul faţă de semeni, şi respectul faţă de lege. La români... Românii au însă şi calităţi. Două dintre ele mi se par cele mai importante, prima este generozitatea. Din puţinul lui, românul te pofteşte la masă şi împarte ce are cu tine. Italianul face asta numai dacă te cunoaşte. Apoi ar fi inteligenţa: românul reuşeşte tot timpul să iasă din situaţii critice, dând dovadă de o isteţime uimitoare. Câteodată şi eu sunt uimit de isteţimea românului, cu toate că sunt născut şi crescut în România”. Comentarii?

Săptămâna 26 octombrie – 1 noiembrie 2006, numărul 208