Săptămâna 7 – 13 iunie 2007, numărul 239
|
REPORTAJ
Ramona Ştefan
Albinarul din vârful dealului
Un drum lateral îngust, situat aproape de intrarea în oraşul Brad, urcă voios. La capăt, se văd ruinele unor clădiri, cu găuri în pereţi. Geamuri nu mai au demult, iar tencuiala şi aşa scorojită are culoarea funinginii. O şină ruginită defineşte marginea drumului până când se pierde într-o gură de mină. Câteva lădiţe colorate stau cocoţate una lângă cealaltă, pe coama dealului. Pavilionul e aşezat în mijlocul ierburilor netăiate. Un pic mai departe, printre ”nori” cu aripi, apare o siluetă înveşmântată într-un halat alb. Atinge cu talpa papucului iarba pe care, mai întâi, a călcat-o ca miner, iar mai apoi, ca apicultor. Acolo, înconjurat de clădiri devastate, omul şi-a instalat lădiţele. E vară şi vremea marelui cules. Stă în pustietate, la margini de pădure, dar spune că îi place. Din primăvară până în toamnă, cât e în pastoral, colindă locurile cu micile căsuţe după el. 
”Tabăra” albinuţelor Stă pe pajiştea aspră, înţepătoare. Masca îi fereşte chipul de soare şi de albine, iar braţele îi sunt băgate până la coate în stup. Un pic mai târziu, rama încărcată cu micile insecte este scoasă afară. Stuparul o ţine în mână, o studiază atent şi-apoi o aşează cu grijă la locul ei. Mângâie cu privirea absentă pământul. Se uită drept înainte, spre lăzi, spre cerul alburiu, înconjurat de o lumină albastră, la petecul de pădure ce acoperă spinarea uriaşului deal şi pare uimit. Se cheamă ”Fetii”, dealul ăsta îi place lui. A cutreierat cărările. Prin gura căscată a galeriei a ajuns până în pântecul uriaşului. Albinele şi le-a adus tot aici, dar nu pentru mult timp. A trecut o săptămână de când şi-a instalat tabăra la ”floare” şi acum trebuie să plece. George Meszaroş se uită bănuitor, prefăcându-se de-a dreptul mirat. Apoi, se îndepărtează de zumzăitul stupilor, izgonind cu mâinile sutele de albine ce îi fac încontinuu curte şi îşi dă jos masca specială sub care au stat ascunse firele albe de păr. Fruntea îi este plină de sudoare. Bărbatul pare obişnuit cu bliţul aparatului de fotografiat şi nu se sfieşte să privească direct la el. ”Ohh, m-or pozat şi când am fost la Motru”, zice apicultorul zâmbind. ”Mă pregătesc de plecare că de o săptămână sunt aici. Am făcut toate pregătirile şi dimineaţă la prima oră, o luăm din loc. Nu e timp de pierdut”, adaugă apicultorul. Cu un ochi spre stupi şi cu celălalt spre povestitor, îl asculţi atent pe George Meszaroş, neîndrăznind să-l întrerupi. ”Eu am fost inginer miner. Asta de aici e gura de mină prin care intra personalul, până la Muşaru, la galerie. Au distrus tot”, zice arătând cu degetul spre clădirile dărăpănate nelocuite de cine ştie când. ”Am lucrat la Barza şi să vă spun cum am început cu albinele că tare dragi mi-s. Aveam câţiva colegi la mină de la Cluj care erau mari stupari, înrăiţi tare cu albinăritul. Şi-apoi, tot i-am ajutat. Ba la purtat de stupi cu maşina, ba la una, ba la alta. Şi să mă credeţi că aşa de tare mi-a plăcut încât mi-am zis să mă apuc şi eu de treabă. Umblând cu minerii, le-am furat meseria, cum să zice. Mi-or dat ei un stup şi-aşa am început. Bineînţeles că am şi studiat, că altfel nu puteam. Am cumpărat tot felul de cărţi şi reviste de specialitate. Cum vedeam o carte în care scria ceva de albine, o cumpăram repede”, povesteşte apicultorul. Mai e puţin până la plecare, dar albinele par să nu ştie asta. Strânse în ghemuri galben -cenuşii se mişcă continuu într-o parte şi în cealaltă. 
Cale lungă În zona Dunării se află cea mai mare întindere de salcâm din ţară. Sute de hectare de pădure se întind şi tot acolo înfloresc salcâmii prima dată, după cum spune George Meszaroş. De cum încep salcâmii să dea floare, zeci de stupi sunt aşezaţi la marginea pădurii sau în poieni. Însă nu doar albinele locale se dau în vânt după floarea de salcâm de lângă Dunăre. Mulţi apicultori, din judeţe îndepărtate, străbat kilometri întregi pentru a ajunge acolo, se aşează la marginea pădurilor cât sunt salcâmii înfloriţi şi rămân până trece sezonul. Acolo şi-a dus prima dată stupii şi George Meszaroş. ”De la începutul lunii mai începe sezonul şi ţine până la sfârşitul lui august. Am fost la Dunăre, am stat acolo până am luat două -trei extracţii şi-apoi am fost la Motru, în Gorj. După două săptămâni am venit aici, şi-acum plecăm în Banat unde o să stăm până în toamnă. După ce se taie grâul, busuiocul de mirişte se oferă la cules, iar la toamnă venim acasă. Atunci se concretizează munca de peste an că doar nu te plimbi prin toată ţara cu lăzile goale. Oricum, anul ăsta sezonul este bun pentru cei care au mers în pastoral. Pentru cei care au stat acasă, salcâmul e compromis”, explică apicultorul. Pe urmă vorbeşte din nou despre micile insecte. ”Iarna le ţin la mine, în grădina de la Gurabarza, pe un postament afară, în aer liber şi le tratez. Păduchele nu face mari probleme. Este o insectă care trăieşte în abdomenul albinei, îi suge sângele şi decimează stupul. De asta trebuie avut mare grijă. Nu ştiu cum fac alţii, dar eu le pun salteluţe din trestie pentru menţinerea căldurii în stup. Când îţi intră stupăritul în sânge nu îţi mai iese. De două ori mi-am vândut stupii că m-am îmbolnăvit şi nu am mai putut să am grijă de ei. Mi-au mai rămas patru şi i-am refăcut până am ajuns să-i am pe ăştia”, mai spune George Meszaroş. Stupăritul nu este printre cele mai profitabile ”biznisuri”, după cum spune apicultorul, dar pasiunea este mai presus de toate. Stuparul îşi poate vinde mierea cui şi cum poate. O poate da cu trei lei kilogramul, o poate vinde cu cinci. ”Sunt unii care plătesc şase lei pe kilul de salcâm, iar pe ăla de polifloră patru lei şi ei o vând cu 15 lei la tarabă. Nu mai câştigăm noi care muncim la câmp, ci geambaşii. Dar efortul merită pentru că apicultura e o meserie plăcută, iar albinele sunt fiinţe deosebite. Familia lor este cea mai perfectă organizaţie. Nu avem noi organizaţie perfectă, aşa ca a lor”. |
Săptămâna 7 – 13 iunie 2007, numărul 239