Referitor la investiţiile făcute… sunt convinsă că numai cei care pornesc de la zero o afacere ştiu exact ce presupune asta: câţi bani şi cât efort. Judecând din afară (şi întotdeauna suntem în afară, cu excepţia propriei persoane)… riscăm să vedem realitatea puţin distorsionat.

Cât despre revistele “Cosmopolitan” care ar putea fi găsite pe mese… eu mărturisesc că – la momentul respectiv – nu am văzut niciuna. Oricum, ele sunt întrecute numeric în maniera cea mai evidentă de cele câteva zeci de enciclopedii, volume de beletristică şi albume de artă de pe rafturi, iar asta poate confirma oricare dintre cei care au trecut pragul cafenelei.

Rezolvarea unui puzzle… Niciunde în text nu scrie că “rezolvarea unui puzzle e o provocare intelectuala pentru oamenii cu IQ mai mare de 120”. Dar, în şi printre rânduri, scrie că rezolvarea unui puzzle… poate fi mai mult decât un prilej de a ne testa inteligenţa, logica şi perspicacitatea sau IQ-ul. Poate fi o ocazie de a “lucra” sau a ne juca în echipă. Ori, pur şi simplu, de a împărtăşi bucuria că suntem alături de oameni cu care ne simţim bine: prietenii noştri. Chiar dacă aceştia au un IQ mai mic sau mai mare de 120. Pentru că fiecare dintre noi, chiar şi o persoană cu retard mintal, are dreptul să aparţină unui grup, să fie fericită şi să ştie că, în ciuda handicapului său, e acceptată. Că nu e singură.

Din punctul meu de vedere şi al altor câteva zeci sau… poate chiar sute de persoane… în Hunedoara CAFE d’ART este, fără îndoială, un succes construit pe o reţetă atipică, aşa cum scrie şi-n titlu. Un succes pentru că, spre deosebire de cel puţin 3.000 de firme care s-au închis în ultimii ani doar la noi în judeţ, această cafenea culturală (nu birt!) este încă funcţională, ba mai continuă şi să organizeze evenimente pentru oamenii din comunitate şi să aducă la la Hunedoara artişti care pot fi văzuţi în concerte în oraşele mari din ţară ş.a.m.d. Reţeta atipică e evidentă.

Şi, în cele din urmă… textul. Un reportaj-feature a fost, este şi va fi întotdeauna subiectiv. Reportajul de tip feature este întâi de toate o poveste, nu un proces verbal scris de un poliţist sau o dare de seamă. Şi, da, se întâmplă de foarte multe ori ca un astfel de text să scoată la iveală din subiectul său (un om, un loc, o întâmplare) cu precădere partea frumoasă şi lumina. Asta pentru că un feature, mai mult decât oricare alt gen jurnalistic, are dreptul şi este chiar de dorit să treacă prin filtrul intelectual şi afectiv al autorului. Aceeaşi situaţie, aceeaşi persoană, descrisă de 10 ziarişti diferiţi, poate avea 10 perspective diferite. Ceea ce e bine. Ne reaminteşte de splendida diversitate care ne adună pe toţi în aceeaşi oală numită VIAŢĂ. Şi, implicit, ne demonstrează că fiecare are dreptul la propria viziune. Când vrem precizie, ne oprim la ştiri sau la relatări.

Pe de altă parte… uneori ne spunem părerea, dar ne păstrăm (semi)anonimatul. Însă eu cred că am fi mult mai autentici (pentru noi înşine, nu pentru alţii, cărora nu le-ar folosi oricum la nimic) dacă, în general, când postăm comentarii, opinia noastră ar fi susţinută de semnătură.
Am scris mult, pentru că am simţit nevoia de a veni cu aceste explicaţii, ca poziţie personală, legat de toate textele care-au fost şi care, poate, vor mai fi. Nu am mai făcut acest lucru şi nici nu o voi mai face a doua oară.

Cu cele mai curate gânduri, vă doresc un sfârşit de săptămână frumos!