Aerul e umed si devine, dintr-odata, racoros. Ne aflam în vârf de munte, iar prin geamul masinii, desi este închis, intra o boare rece care ne face sa ne strângem bratele a frig. În jur, doar padure verde, un izvor susurând prin iarba de pe marginea drumului si o carare plina de hârtoape si gropi, care ne-a dat multa bataie de cap pâna am parcurs-o. În pustietatea asta, oprim în fata unei cladiri saracacioase, cu zugraveala coscovita si geamuri ce n-au fost lustruite recent. O placa de lemn, pe unul dintre ziduri, ne avertizeaza ca am ajuns la capatul drumului. Dintr-odata, una dintre ferestre se deschide, iar un cap micut pe care troneaza niste ochi veseli, apare de dupa pedele. „Am crezut ca e o gluma venirea voastra. Dar poftiti înauntru! Ne bucuram de oaspeti”. Cuvintele sunt însotite de un zâmbet larg, iar Doina Olariu, caci ea e zâmbareata, ne face semn sa ne îndreptam spre intrarea cladirii. Parcurgem distanta pâna la poarta, prin iarba, în care se „scalda” doi porci grasi, fara nici o treaba, si ne pregatim de întâlnirea cu învatatoarea din satul Gradistea, comuna Orastioara de Sus, dar si cu cei pe care Doina Olariu îi îndruma pe calea cunoasterii.

„Buuuuunaaa ziiuaaa!”. Glasurile lor tinere îmi aduc aminte de anii în care si eu, alaturi de colegii mei de clasa, le rosteam, elevi fiind, când, în sala de clasa, intra învatatoarea sau cineva strain. Stau toti în picioare, fetite si baieti, unii cu priviri timide, altii iscoditoare. „Stati jos, copii!”. Vocea calda a învatatoarei îi linisteste, însa nu le potoleste curiozitatea, ochii lor masurându-ne din cap pâna în picioare, ca pe orice strain, picat ca din senin, în mijlocul unor oameni care au treaba. Se aseaza în bancile vechi, scrijelite cu pixul sau carioca, pe care au învatat generatii întregi de copii, pe care mânute neîndemânatice au asezat caietele pline de semne care se vroiau litere, sau au deschis cartile, în încercarea de a buchisi primele texte din viata. I-am întrerupt de la lectia de matematica, iar dupa ce se lamuresc ca strainii au venit cu gânduri bune, elevii încearca sa se cufunde, din nou, în tainele cifrelor si ale figurilor geometrice. Îmi fac loc în ultima banca, sa nu deranjez, aceasta fiind si cea mai buna pozitie din care pot urmari, fara sa fiu bagata în seama, tot ceea ce se întâmpla. La tabla se afla o fetita îmbracata saracacios, asa cum sunt toti elevii doamnei învatatoare. Ea încearca sa calculeze suprafata unui patrat. Are emotii, însa acestea sunt învinse de glasul învatatoarei care-i confirma, cu drag, ca rezultatul calculelor sale este corect. Eleva e în clasa a patra, iar, împreuna cu înca doi colegi, reprezinta categoria „veteranilor” din clasa. Se straduieste sa învete cât mai multe alaturi de alti 14 copii, mai mici decât ea, iar învatatoarea le e si dascal, iar uneori si mama.


Doina Olariu este învatatoare la scoala din satul Gradiste, de peste 35 de ani. E o femeie mica, cu parul carunt, prins neglijent la spate, îmbracata la fel de saracacios ca si cei pe care-i pastoreste printre literele alfabetului si numerele cu care face adunari si scaderi. De 15 ani, ea a ramas singurul dascal pentru copiii din sat, pe care parintii se zbat sa-i mai trimita sa învete carte. Doina Olariu se poate considera o învatoare norocoasa. Spre deosebire de alte localitati rurale, unde scolile si-au închis portile din cauza lipsei de copii, la Gradiste, învatatoarea are un catalog bogat, cu 15 nume, purtatorii lor fiind împartiti în patru clase. Cei mai multi elevi, cinci, sunt în clasa a treia, urmati de patru, în clasa a doua, trei, în clasa întâi, iar restul se pregatesc sa treaca la nivelul de gimnaziu. Dupa atâtia ani de munca, a învatat sa aiba rabdare cu cei mai mici, care au mai mult chef de joaca decât de bastonase si sa-i tempereze pe elevii din clasa a patra, care, din dorinta de a demonstra ca sunt pregatiti sa se desparta de învatatoare, în schimbul unui diriginte, uita sa-si faca temele sau îsi încearca puterile pe spatele colegilor mai mici. „Ce înseamna doua numere consecutive si cum calculam suma numerelor...?”. Întrebarea învatatoarei ma smulge din visare si îi pune în priza pe scolarii dintr-a treia. Acestia, fetite si baieti, îsi vâra nasurile în carti, ca strutul capul în nisip, fiecare dintre ei sperând ca „doamna” sa aleaga pe altcineva pentru a da raspunsul la întrebare. „Lasii” sunt salvati de fetita din banca a doua, care flutura prin aer o mânuta cu doua degete ridicate. „Hai, spune, Claudia!”, o îndeamna învatatoarea zâmbind, iar colegii fetitei rasufla usurati si se pregatesc sa scrie rezultatul adunarii.


„Îmi sunt foarte dragi copiii astia. De fapt, i-am iubit pe toti elevii din cele peste 30 de generatii pe care le-am învatat carte. Mi-e foarte greu sa ma despart de ei. Când sunt în vacanta, le duc lipsa foarte tare, mi-e dor de ei, cu toate ca uneori, la scoala, ma mai supara, pentru ca nu ma asculta si sunt obraznici”. Învatatoarea Doina Olariu are o candoare asemanatoare copiilor pe care acum îi mângîie pe crestete si îi strânge la piept. Unii sunt mai saraci, altii nu pot trece de calificativul suficient, pentru ca... atâta îi duce capul. Unii au zâmbete pe fata si haine relativ moderne, iar altii vin cu greu la scoala, pentru ca parintii nu pot sa prisoseasca o mâna în plus la muncile câmpului sau la cresterea animalelor, chiar daca mâna e, de fapt, mânuta si ar trebui sa tina un stilou sau o carte, nu o sapa sau un hat de cal. Ora de matematica s-a încheiat, iar elevii sar din banci, fara a auzi sunetul clopotelului, asa cum se întâmpla la scolile de la oras. Semnalul l-a dat „doamna”, care, dupa ce le-a dictat temele elevilor din cele patru clase, alta pentru fiecare nivel, le-a deschis usa clasei si i-a îndemnat pe cei 15 scolari sa ia o pauza. „Hai, iesiti în curte si nu faceti prea multa galagie”. O parte dintre copii se opresc lânga usa de la intrare, unde, agatate în cui, se afla, mai multe prosope si cani, fiecare fiind asezata sub un bilet cu numele proprietarului. Unii smulg cana si o afunda în galeata cu apa, de pe scaunul din colt, iar apoi îi sorb cu pofta continutul. Altii îsi sterg mâinile pe prosoapele colorate, iar apoi îsi iau din ghiozdane pachetele si ies chiuind în curte.


Ramânem doar cu învatatoarea, pânditi prin usa întredeschisa de curiosii de la început, care înca nu s-au lamurit de scopul vizitei noastre. Doina Olariu îi simte, le zâmbeste si îi mustra dragastos, agitând prin aer degetul aratator. Ochii îi stralucesc plini de lacrimi si îmi aduc aminte ca mi-a vorbit de plecare. De la întâi septembrie, învatatoarea din Gradiste vrea sa iasa la pensie. Îi ajung aproape 40 de ani de dascalie. Merita o pauza, iar sanatatea parintilor batrâni îi întaresc decizia de a parasi câmpul muncii. „Îmi pare rau sa plec. N-as vrea sa-i las, mai ales ca, deocamdata, cei de la Inspectoratul Scolar nu mi-au gasit un înlocuitor. M-am atasat foarte tare de toti elevii pe care i-am avut. Unii ma mai cauta si acum, desi sunt oameni cu familie, iar câtiva dintre ei au ajuns departe”. Îsi sterge o lacrima aparuta în coltul ochilor si simt ca s-a întristat. O bufnitura detensioneaza atmosfera, iar pe usa navaleste un baietel grasut, cu ochi albastri, elev în clasa întâi, urmarit cu înversunare de un alt coleg. „Mai, v-am spus sa stati afara. De ce fugiti pe aici? Hai, afara!”. Baietii se opresc brusc, se îmbrâncesc si ies din clasa, bombanind. Mai e putin din pauza, iar apoi toti cei 15 scolari din Gradiste, din cele patru clase, se vor aduna pentru ora de lucru manual. Iesim în curte, împreuna cu învatatoarea. Elevii sunt asezati pe niste butuci, iar glasurile lor sparg tacerea care domneste în jur. Ne privesc insistent, dar zâmbetele de pe buzele lor par a ne spune ca suntem, în sfârsit, acceptati si putem sa mai stam. Acum, când ne pregatim de plecare. Doina Olariu ne strânge mâinile cu dragoste. Pare nehotarâta, acum. „Nu stiu. Ma mai gândesc daca plec. Dar... Oricum, daca mai ramân, nu voi sta mai mult de un an. Trebuie sa vorbesc si cu parintii mei. Sunt batrâni si bolnavi si as vrea sa le fiu mai mult aproape”. Ne saluta zâmbind, iar copiii se bulucesc la intrarea în scoala. Începe ora de lucru manual.