Se sprijina într-un baston îngalbenit de vreme si urca, încet, scara de lemn care duce spre terasa de sus. Albul parului, bastonul si mersul greoi sunt singurele semne de batrânete. Desi are 78 de ani, privirea îi este senina ca de copil, iar zâmbetul..., zâmbetul te face sa-l îndragesti la prima vedere pe cel care-l poarta, cu mândrie parca, pe fata-i zbârcita de ani. Ajunge la capatul scarilor, pare ostenit, însa e doar o impresie, deoarece mosul are o bucurie si o vivacitate în priviri de „te dau gata”. Terasa casei batrânesti din Toplita îti ofera o panorama mirifica: aburii diminetii umede, care prevesteau o ploaie ce urma sa vina, însa dupa multa vreme, învâluindu-te într-o racoare si desfundându-ti narile. E un aer asa de curat, încât ma întreb ce nevoie mai ai de medicamente, daca locuiesti într-un asemenea loc. Batrânul toplitean nu prea are folos de „bumbi”, însa stie ca pe Tatal Nostru fiecare fir verde din batatura, cu binele si raul pe care-l aduce organismului uman, ca orice vraci care se respecta.


Antonie Radoane s-a nascut în Toplita, iar de mic a prins drag de flori, frunze si alte buruieni. Nu prea a fost bolnav, doar o hernie cu care s-a procopsit pe la vârsta de 11 ani l-a suparat putin, dar vârsta nu i-a dat voie sa se vaite prea mult. A dus-o pe picioare, iar boala, pe lânga dragostea de tot ce-i verde, a fost cea care i-a dictat drumul si pasiunea în viata. Despre modul cum s-a vindecat de hernie, batrânul Antonie Radoane povesteste cu ochii umezi, nu de lacrimi, ci de prea mult zâmbet. „Ma durea rau hernia. Câteodata aveam niste crize care nu ma lasau sa dorm. Mama si tata nu prea aveau ce sa-mi faca, iar de operatie nici nu se punea problema. Într-o zi, la noi, o venit o batrâna, pe care bunica o culcat-o cu noi în camera. Toata noaptea m-am plâns de durere. Dimineata, femeia, înainte de a pleca, s-o dus la buna si o certat-o ca ma lasa sa sufar atâta. I-a zis lu` buna sa-mi faca un ceai de iarba vântului, ca o sa-mi ia durerea cu mâna. Asa o fost. Dupa ce am beut fiertura aia, n-am mai avut nimic”, povesteste cu gura strâmba de râs, vraciul din Toplita. Iarba vântului, de care nici n-am auzit pâna l-am întâlnit pe Antonie Radone, a devenit, de atunci, una dintre buruienile preferate ale mosului. Vorbeste cu drag de ea, însa îi simti în voce si îi vezi în priviri, pasiunea pe care o traieste pentru plante, în general. Se sterge la gura batrâneste, si scoate pe masa „biblia cu plante”, asa cum îi spune el. E o carte mare, nicidecum veche, cu coperti colorate, lucioase si litere mari. E tiparita recent, sub numele unei edituri de succes, iar mosul Antonie Radoane n-o lasa din mâna „c-am primit-o de ziua mea, de la nepoata”, care-i cunostea metehnele de îndragostit de plante. O tine în mâna cu degetele-i noduroase de vârsta si smuls buruieni, ne priveste lung si... ne simtim din nou coplesiti de zâmbetul sau cald. Îmi încerc norocul si sper sa obtin de la vraciul cel simpatic niste sfaturi care sa-mi aline durerile de stomac... imaginare. „Mai întâi, îti trebuie un pic de masaj, ca sa se localizeze bine durerea si sa se aseze intestinele. Apoi, poti sa bei un pic de ceai de teve, daca ai diaree. E foarte bun, dar cu stomacul nu te joci. Fiecare planta are efectele sale în functie de concentratia în care le folosesti. Toate sunt bune de la Dumnezeu, dar daca omul nu manânca cum trebuie, e mereu bolnav, ca toate pleaca de la regimul alimentar”. Suntem impresionati, iar mosul, simtindu-ne mirarea, pluseaza, iar în cinci minute suntem toba de medicina naturista. „Cunosc toate buruienile, ca de mic bat câmpurile. Paducelul este foarte bun pentru reglarea tranzitului intestinal. Traista ciobanului, daca o bei ceai, îti regleaza tensiunea daca o ai prea mare, iar talpa gâstii, te arunca cu ea în sus. Cu spânzul trebe sa ai grija, ca e otravitor în cantitati mari, iar, de la pir, se foloseste doar radacina”.


Antonie Radoane e locvace, iar, la cei 78 de ani, e bogat ca o enciclopedie. Sta mai mult decât bine si la capitolul limbaj medical. Cu greu ma dezmeticesc si îmi aduc aminte ca batrânul nu e doctor, ci doar cunoscator de buruieni. „Am vrut sa ma fac doctor, când eram în armata. Am vrut sa ma înscriu la scoala de asistenti, dar n-am îndeplinit conditiile. Dar nu-i bai! Nu trebe sa fii doctor sa te poti vindeca. Natura are leac pentru toate. Nu-i treaba de medicamente, daca manânci mai mult cruditati si mai putina carne. Nu-i buna suprasaturatia”. Batrânul da din mâna a lehamite si ...iar zâmbeste. Îmi aduc aminte ca l-am vazut schiopatând, când a urcat scarile. Istoria nu e vesela, dar povestita de Antonie Radoane, pare doar o simpla întâmplare, care i-a marcat viata pentru totdeauna. Radacinile ranii sunt adânci, de pe când avea 35 de ani, când un accident de munca, ca miner, i-a schilodit piciorul. A sperat sa scape de rau, tinându-l în ghips, însa, o greseala de tratament naturist, „i-a pus capac” si l-a facut dependent de mersul sontânc-sontânc. „Am vrut sa beau un ceai de podbal, însa am luat altceva, ce semana cu frunza de podbal. Fiertura aia, de cum am baut-o, mi-a luat controlul la picior. Asa am ajuns schiop. Dar nu-i nimic. Asta nu-i o problema. M-am procopsit, mai apoi, cu alte boli, o dubla penumonie, o sinuzita si chiar hepatita. Am suferit foarte mult, dar am gasit leac la Baile Govora si la Ocna Sibiului”. Nu-l uita din poveste nici pe Hippocrate. Se aseamana, oarecum, cu el, când ne povesteste despre suferintele îndurate de vestitul învatat, care nu si-a gasit alinarea bolilor decât în mijlocul naturii, în Elvetia. V-am spus ca e o adevarata enciclopedie. Refuzam politicos o cafea oferita cu drag de rudele mai tinere ale batrânului vraci. Suntem topiti sub privirea si vocea batrânului. Am uitat si de privelistea care se pierde în spatele batrânului si pe care am admirat-o atât, când am fost poftiti pe terasa. Personajul are un farmec irezistibil, de batrân bonom, cu chimir si camasa alba, iar zâmbetul... n-are egal. Antonie Radoane are câte un sfat si o buruiana pentru toti satenii care-i trec pragul cu vreo suferinta si urât de pilule. Tuturor le spune sa nu faca excese si sa se miste mai mult, cu toate ca unii dintre pacienti sunt mai batrâni decât el. Cei care nu gasesc alinarea suferintelor în ceaiurile batrânului, nu pentru ca n-ar fi bune, ci pentru ca boala a avansat prea mult, sunt nevoiti sa o ia pe strada, în jos, catre dipensar, ca nu e rost sa mai scape de medicamentele „nenaturale”. Ne despartim cu greu de vraciul din Toplita, iar scara scârtâie, din nou, sub greutatea bastonului si a trupului înca în putere, peste care au trecut totusi anii. Îl întreb daca are provizii, daca iarba vântului, paducelul sau traista ciobanului s-au uscat, cu drag, stiindu-si parca menirea, în camarile mosului. „Am cules câte ceva. Pe unele le cresc în curte si le smulg când am nevoie de ele. Dupa altele, cutreier dealurile. Da, asa batrân cum ma vedeti, merg dupa buruieni. Mi-e drag sa le culeg, ca tare mai sunt bune pentru sanatate!”.


Antonie Radoane îsi cheama unul dintre cei doi câini, pe Rex, cel negru, care i se gudura pe la picioare, lovind cu burta de pamânt. Îl mângâie pe crestet, în timp ce, corcitura de ciobanesc mioritic, alb ca neaua, legat cu lantul aproape de poarta, invidios pe lingusitorul de la picioarele stapânului, se smuceste, si el, cautând afectiunea batrânului. Iesim pe poarta, iar, în iarba aflata în apropiere, prin care susura un fir de apa, vraciul fixeaza ceva. Se apleaca cu greutate si bâjbâie printre verzituri, iar, apoi, se ridica triumfator, tinând în mâna, o buruiana lunga. E teve, buna când te apuca pântecaraia. Antonie Radoane zâmbeste si o ia în sus pe dealul din fata casei. Nu lasa din mâna planta si pozeaza ascultator. Îsi continua drumul, urmarit de tacanitul aparatului de fotografiat, croindu-si drum cu bastonul. A zarit din nou ceva. Se apleaca si... iar îi sunt verzi palmele. De asta data, nu mai e la fel de victorios. N-a gasit decât niste bucinis, despre care spune ca „nu e bun de nimic” si... zâmbeste din nou.