Anii scursi din (înca) prezenta tranzitie post-decembrista ne-au învatat ca orice schimbare de putere - cât ar fi ea de survenita în urma votului democratic al norodului - revarsa cu sine pe scena publica, zice-se, cantitati greu de cuantificat de nervozitati inutile ale perdantilor. Irascibilitati deocheate ale noilor opozanti dislocati din posturi si despuiati de onorabilele titulaturi si demnitati de stat, dar si zâmbete malitioase ale noilor ocupanti ale functiilor supreme. Rânjete afisate, de altfel, în contra-partida la anii de asteptare pe bancile de rezerve ale muncii de Opozitie politica. Daca exista ceva care se casca abisal la suprafata vietii politice neaose, atunci, acel „ceva” revine la refuzul de a sti sa pierzi, la crasa nestiinta de a accepta nu doar victoria celuilalt din alta barca, ci însasi propria înfrângere, dar si lipsa de „fair-play” specific jocului democratic. Aceasta din urma culmineaza, finalmente, cu lipsa exercitiului si a rationalitatii de a accepta si de a recuoaste din punct de vedere valoric si cel putin pentru moment, calitatile adversarului politic, iesit câstigator în cursa din care ai fost eliminat si astfel trimis la reciclare pentru urmatorul mandat/cincinal.




Nefirescul surprins în aceste obiceiuri-standard caracteristice cât se poate politichiei mioritice obsedant de contemporane fac parte, însa, din starea de normalitate în care viata publica derulata pe pamânturile lui „Mihai, Stefan, Corvine” (vorba imnului) se scalda, cade la fund, se mai îneaca, dar supravietuieste licentios. Si asta, într-un context „european”, de alaturare la masa cu tacâmuri de Bruxelles si Strasbourg, într-o perioada în care cuvântul reforma se bagatelizeaza în România cu viteza luminii, iar eticheta occidentala se balcanizeaza si banalizeaza într-un ritm periculos de alert. Într-o Românie a smenurilor practicate la toate nivelurile, a politicilor de buzunar si învârtelilor de târgoveti instaurate în majoritatea domeniilor existente pe „piata”, recunoasterea înfrângerii politice este privita, în cel mai bun caz, drept o copilarie sau, mai pentru maturi spus, drept o nevoie lipsita de sens de a epata . Nevoie care, însa, devine un lux de neimaginat, un moft de nepermis si de netolerat. Într-un asemenea context, admiterea înfrângerii si acceptarea sine-die a învingatorului eterogen nu tine numai de asumarea unor printipuri morale, moncher, care, în cele din urma, oricum nu exista sau sunt ignorate. Si asta, cu seninatatea unui copil care strânge-n pumnul sau o biata gâza pornita în explorarea vastei câmpii pe care vremelnic îsi va (con)duce scurta-i viata......”de ce ma strângi în pumnul tau ?....”. Faptul nu este lipsit, totusi, de rationalitatea sa, e drept, violenta si imorala, dar, pâna la urma, tot rationalitate. Caci, acceptarea parasutarii la colt si împacarea cu noua conditie ar echivala cu acordul de facto si de principiu ca suculentul „ciolan” e pierdut, ca „guzganul” a fost înfrânt, iar bunastarea izvorâta dintr-o astfel de mentalitate poate fi aruncata la pubela ecologica din urbe. Iar toate astea, cu zâmbetul inocentei si nepasarii proiectate perplex pe chipul cvasisenin. Politicienii mioritici nu stiu sa piarda, e clar. Ce este însa dincolo de evidente este ca, în mare parte din cazuri, ei nu stiu sa o faca nu dintr-o lipsa de cunoastere a rigorilor impuse de regulamentul jocului în care intra. Din contra, ei par ca îl cunosc foarte bine. Motivul, însa, îl reprezinta costul. În România, pierderea alegerilor costa, scoate fisicuri din buzunare si face sa alunece pârghiile esentiale cu care se misca lucrurile în propriul folos. Desi ne place sa ne soptim în fata blitzurilor si camerelor de luat vederi ca, în ciuda unor „mici imperfectiuni”, democratia în România este la ea acasa, iar statul de drept (cu a sa separatie a puterilor în el si a politicului de celelalte domenii) au devenit deja realitati de necontestat, ratarea localelor, generalelor si prezidentialelor presupun pierderea controlului institit cu migala si hotarâre asupra justitiei si economiei nationale. Banca Opozitiei însemna renuntarea la controlul celebrelor „meandre ale concretului” duios invocate în felurite variatiuni de clientul fidel al Cotrocenilor (acum aflat în mare necaz de boala si izolare din partidul de-a carui nascare si mosire s-a ocupat de peste 15 ani încoace), fostul presedinte Ion Iliescu. Frustrarile deschise determinate de rocada la putere a turelor politice s-au proiectat în ultima vreme printr-un aparent nesfârsit schimb al scrisorilor deschise între fostul si prezentul, ex-ul si actualul prim-ministru al României. Într-un sir lung de condescendente ironice si fraze protocolar-ipocrite, Adrian Nastase si Calin Popescu Tariceanu s-au rupt de lume si si-au vazut de propriile misive, într-o însailare de reprosuri sfidatoare în raport cu realitatile pe care, zice-se, si-au propus a le dezbata între ei. Una din temele preferate (si cea mai sensibila, de altfel) reforma din justitie. „Dupa ce am modificat legile justitiei, cu concursul partenerilor europeni, ai societatii civile, dar si al colegilor dumneavoastra de coalitie, membri ai Parlamentului anterior (care au votat în unanimitate legile adoptate în 2004, pentru a întari independenta acesteia) se intentioneaza revenirea sub controlul executivului, în noul concept de reforma”. Asa grait-a Adrian Nastase catre premierul Tariceanu, mai zilele trecute în rândurile unei scrisori deschise catre seful liberalilor. „Daca dvs., în cei patru ani în care ati fost prim-ministru si guvernul pesedist facea reforma Justitiei, atunci nu am fi avut o clauza de salvgardare care sa ne oblige sa reformam sistemul în câteva luni” - a sosit replica nemijlocita a celui provocat. „Domnule Prim-ministru, ati semnat Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeana, alaturi de Presedintele României. (Poate era fireasca si o mentionare a rolului guvernului anterior în finalizarea negocierilor cu Uniunea!)”, tuna actualul presedinte al Camerei inferioare a Parlamentului. „În timpul mandatului Dumneavoastra, România a încheiat conditionat negocierile de aderare”, corija înlocuitorul presedintelui executiv al PSD la întâiul fotoliu din Palatul Victoria. Si, nu în ultimul rând, Nastase îsi informa partenerul de dialog, cu referire la anuntata asumare în fata Legislativului de catre guvern a pachetului de legi privind reforma în Justitie cum ca, „oricum Parlamentul, pe care îl respectati - desigur - în ultimele luni ori a somat, ori s-a ocupat doar de ordonante de urgenta”. În fata realitatii dure remarcate de fostul premier, actualul numarul unu în guvern a dat-o pe statistici, subliniind ca echipa sa a adoptat doar jumatate din numarul de OU-ri fata de guvernarea precedenta.

„În România, pierderea alegerilor costa, scoate fisicuri din buzunare si face sa alunece pârghiile esentiale cu care se misca lucrurile în propriul folos”

Oricât de bine s-ar coafa /pieptana babele când tara arde, bomboana pe coliva nu a întârziat sa apara. Toiul discursurilor patetice vis-a-vis de grijile netarmurite purtate de cei doi distinsi demnitari ai statului fata de problemele natiei pe care, onor, o conduc, Comisia europeana, prin vocea reprezentantului ei pentru extindere, Olli Rehn tacea, facea si anunta ca România va primi nu mai putin de sapte „cartonase galbene”, evident mai multe decât Bulgaria, pentru grave întârzieri de reformare a unora dintre domeniile delicate si deja negociate cu oficialii UE. Probabil va fi si asta un nou motiv de schimburi reciproce de hârtii/scrisori între cei doi înalti oficiali români... chiar daca treaba este cu duiumul, chiar daca, s-ar putea sa ne pasca o amânare a aderarii noastre la Uniune... macar marii oameni de stat ai tarii dialogheaza, nu-i asa?

„Într-un sir lung de condescendente ironice si fraze protocolar - ipocrite, Adrian Nastase si Calin Popescu Tariceanu s-au rupt de lume si si-au vazut de propriile misive, într-o însailare de reprosuri sfidatoare în raport cu realitatile pe care, zice-se, si-au propus sa le dezbata între ei”

Comentarii?